Prietene...
Prietene, când stăm de vorbă, noi doi, ai răbdare să mă asculți și eu o să am răbdare să te ascult pe tine. Nu mă judeca după puținele vorbe pe care le-am vorbit, nu mă judeca după vorbele altora care cred că au înțeles ce-am vrut să spun. Hai să tăcem câteva clipe și doar după aia să vorbim. Încet, molcom, fără gesturi, doar vorbe. Să vorbim așa cum am vorbit unul cu altul acum multe zeci de ani, când ne-am povestit unul altuia lucruri de care acum ne-am rușina dar atunci erau mari necunoscute pe care le căutam amândoi împreună. Hai să ne ascultăm unul pe celalalt și să credem reciproc că vorbele sunt adevărate așa cum le-am crezut când eram doar niște țânci crezând că alergăm prin prerie călare pe cai cu spumă la gură, urmărind tâlharii prin pustii. Credeam. N-am pus niciodată la îndoială că o coadă de mătură nu îți era calul, că tâlharii nu erau doar năluciri. Hai să stăm de vorbă așa cum am stat de atâtea ori când unul sau celălat era în suferință și-l lăsam să-și spună povestea, chiar dacă stiam că n-are dreptate întru totul, chiar dacă o auzisem a mia oară, chiar dacă povestea dura o veșnicie.
Am fost împreună de când ne știm pe lume, am fost împreună la școală atunci când am învățat să citim, am fost împreună când ne-a dat mustața și ochii ne fugeau numai după fete. Le-am criticat sau le-am admirat împreună și dacă n-am simțit ca celălat, i-am spus că-l înțelegem, o mica minciună pentru ca să fie fericit. Am știut de mai toate iubirile celuilalt, de mai toate cuceririle sau eșecurile lui. Am încercat, râzând, să alinăm vreo înfrângere cu un nonșalant „lasă că vine alta”, dar în sinea lui, era trist și celălat fiindcă fiecare dintre noi doi am trecut prin asta și știam cât de tare doare. Ne-am acoperit reciproc neadevărurile, escapadele, eșecurile. N-au aflat nici părinții, nici altcineva. Eram un tot, o unitate de nezdruncinat, o cetate din care nimic nu pleca în afară fără voia noastră.
Prietene, stai pe scaunul de colo și hai să vorbim fără pizmă. Ce contează dacă unul a suit și celălat a rămas în urmă? Ce contează dacă unul are și celălalt nu? Sau contează? Pot să înțeleg că e greu să facem împreună ceva. Fiindcă cel care are, n-ar vrea să coboare să traiască ca cel ce n-are iar cel ce n-are cum poate s-o facă? Pot înțelege că nu mai suntem copii, că nu mai suntem fără griji, că nu mai avem nepăsarea față de ce înseamnă societate bună sau rea, cu bani sau fără bani, pot înțelege că egalitatea de mai inainte nu mai e posibilă. Fiindcă în noi nu mai suntem copiii curați, fără invidie sau răutate, fiindcă acum nu mai suntem singuri. Acum avem soții amândoi, avem la rândul nostru copii și trebuie să ne împărțim între ei și noi. Da, prietene, acum trebuie să mă împart, să mă rup între prietenia noastră și dragostea față de familia mea. La fel ca tine, o știi prea bine. Dar asta sunt doar niște pietricele în drum pe care poți să le mături, doar să vrei, să le dai la o parte și să găsești un drum neted între noi. Fiindcă dacă suntem noi doi, doar pentru un minut, atunci ne putem permite să uităm puțin ce-i în jur, să uităm de bani, de familie, de succese sau necazuri și să fim așa cum am fost întotdeauna. Nu mai mult. Nu putem mai mult dar și atât e ceva.
Hai să stăm de vorbă și să nu lăsăm un politician corupt să stea între noi. Că tu crezi în el și eu nu, asta cu greu o putem schimba dar să nu lăsăm să se aprindă focul între noi, să încercăm să vrem să înțelegem argumentele celuilalt. Crezi că dacă le blocăm fără să încercăm să le înțelegem le putem schimba? Nu. Nici tu, nici eu. E doar o ceartă inutilă pentru cineva căruia nu-i pasă nici de mine, nici de tine. Chiar merită? Și chiar dacă n-o să ajungem la o concluzie comună și n-o să ajungem precis, atunci să spunem ca în tinerețe: „lasă că vine altul” și s-o lăsăm baltă fiindcă ce-am cucerit noi în atât amar de ani, e mult mai prețios decât o lege proastă al oricărui partid.
Am știut ce părere au avut părinții tăi despre mine și tu ai știut ce au găndit ai mei. Dar asta nu ne-a împiedicat nici o clipă să petrecem atâtea clipe frumoase împreună, să ne ajutăm la nevoie, să ne alinăm suferința cu vorbe. Știu ce părere are soția ta despre mine și tu știi ce gândește a mea. Dar asta n-ar trebui să rupă ce am contruit atâția ani împreună. Nu mă poți ajuta prea mult acum și nici eu nu pot să te ajut cât aș dori. Acum suntem legați din toate părțile de stălpi care ne opresc de la asta. O știi și tu, o știu și eu. Dar să vorbim și să ne ascultăm cu răbdare unul pe celălalt nu ne oprește nimeni. Chiar dacă atâta ne-a mai rămas și asta e ceva. E mult. E foarte mult.
Așa că, prietene, hai, ia loc pe scaunul de colo și ai răbdare să mă asculți și eu o să am răbdare să te ascult pe tine. Nu mă judeca după puținele vorbe pe care le-am spus, nu mă judeca după vorbele altora care cred că au înțeles ce-am vrut să spun. Doar sunt prietenul tău.
*** Inapoi la cuprins
Prietene...
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .