Prieteni

     O profesoară de-a mea, o profesoară dintre cele adevărate, ne-a spus odată despre prietenie că ea nu la nevoie se cunoaște ci la bucurie. Fiindcă la necaz, orice om bun te ajută, că-ți e prieten sau nu, dar să se bucure sincer de bucuria ta, fără invidie, e un lucru foarte rar.

     Acum, că sunt deja de mulți ani pe lumea asta și am avut, începând din copilărie și până acum, o mulțime de prieteni, câteodată mă trezesc că mă gândesc la ei așa cum au fost, așa cum sunt azi sau așa cum gândesc eu că ar fi cei pe care de zeci de ani  nu i-am mai văzut. Și, fără să vreau, mă gândesc care din ei mi-au fost prieteni și care din ei mi-au fost doar amici, doar colegi, doar companioni de joacă sau în zbenguielile tinereții. Și, ca printr-o sită, încet, încet, constat cu tristețe că-mi rămân foarte puțini prieteni, doar vreo doi sau trei.

     E greu să definești ce e prietenia adevărată și e și mai greu ca această prietenie să fie reciprocă. Fiindcă ce prietenie e aia care e doar dintr-o parte? Și majoritatea sunt așa. Ca și iubirea. Întotdeauna unul dă mai mult și atâta timp cât asta trece neobservat, e încă iubire. Așa și cu prietenia. Dar cel care dă, gândește că implicit și celalalt e la fel și-și deschide inima și sufletul cu porțile larg deschise, fără să se gândească la urmări, fără să se gândească la faptul că pe celălalt poate nici nu-l interesează ce vede după aceste porți, tace și te critică în sinea lui și tăcerea lui o iei ca pe tăcerea duhovnicului care îți ascultă spovedania. Îți descarci ofurile și iubirile, gândurile și simțirile intime fiindcă da, e doar prietenul tău cel mai bun, el te înțelege, el te cunoaște așa de bine, mai bine decât tu pe tine însuți. Dacă îți e prieten adevărat. Și tocmai aici vine marea întrebare: ești sigur de asta? De unde știi? Dar în clipa aia nu mai gândești, trebuie să spui pur și simplu cuiva ce ai pe suflet. Dar tot așa ai putea să-ți arunci vorbele în vânt pe un vârf de munte. Nu, nu e același lucru. Îți trebuie cineva, un om ca și tine ca să-ți stea în față atunci când vorbești, cu credința că te înțelege, că te ascultă, că-ți dă dreptate. Îți trebuie un prieten, unul adevărat.

     Ca și iubirea, uneori nu vezi adevărul sau nu vrei să-l vezi și atunci când îl vezi ești foarte trist. Fiindcă așa ca și în iubire, o dezamăgire în prietenie e tot atât de dureroasă și de tristă. Și retroactiv privind, îți dai seama de cât de naiv ai fost, cât de orb, cât de credul în toată relația asta pe care ai crezut-o frumoasă și deosebită. Și când o vezi e prea târziu fiindcă vorbele tale au plecat din lada închisă cu șapte lacăte a sufletului tău și au scăpat necontrolate în lume. Și trăiești cu teama că undeva, cândva, o să auzi șoptit într-o discuție între doi necunoscuți, ce tu ai spus unui singur om. Prietenului tău, celui mai bun prieten al  tău. Și atunci se prăbușeste o lume pentru tine, îți vine să fugi de necaz, de rușine, de tristețe. Atunci realizezi că tu nu știi mai nimic despre el, fiindcă porțile sufletului lui nu s-au deschis niciodată către coridorul care v-a legat. A absorbit doar vorbele tale, a trăit uneori prin ele și prin experiența ta de viață, a trăit în parte viața ta fără să-ți dea nimic în schimb.

     În numele prieteniei se fac multe lucruri peste care treci fiindcă îți zici: e prietenul meu. Dar nu  poți să nu te întrebi, rușinat de neîncrederea ta, dacă ți-e prieten, de ce ți-a cerut asta? Știi deja răspunsul: „ție ți-am putut face neplăcerea asta fiindcă tu îmi ești prieten. Dacă i-o făceam celuilalt ar fi spus că am preferințe”. Da, ai preferințe fiindcă eu îți sunt prietenul despre care tu spui că ți-e prieten, nu celălalt. Fă-o pentru mine. Nu încerca să-ți faci viața ușoară făcând-o grea pe-a mea fiindcă îți sunt prieten. Nu e drept.

      Desigur că în fiecare dintre noi există un egoism, există  interese, dar dacă egoismul nu e frânat și interesele stau în fața relației sincere, atunci nu mai e nimic. Chiar nimic.

      Se întâmplă câteodată să nu vezi pe cineva ani întregi și când îl întâlnești să vorbești cu el de parcă ieri ai fi întrerupt conversația fiindcă a trebuit să pleci și azi, după ani, o continui de unde ai lăsat-o ieri. Și ai senzația plăcută că legătura dintre tine și el nu a avut pauze, indiferent de anii trecuți, că nu a avut rupturi indiferent de câte și ce ați făcut fiecare, unde ați fost, cât de bogați sau cât de săraci sunteți. Pur și simplu într-o clipită e totul iarăși prezent: trecut, amintiri, preocupări. Dar uneori îți întâlnești un vechi  prieten pe care l-ai considerat prietenul tău adevărat, poate cel mai bun prieten al tău. Și o tăcere penibila domnește în încăpere, fiecare încercând disperat să găsească un cuvânt de început, o legătură veche, cât de mică și nu reușesc. În afară de banalitățile cotidiene nici un cuvânt nu iese din gura lor, din sufletul lor. Nu mai e nimic. E un pustiu uscat în care doi oameni, altădată împărțind totul, acum nu mai împart nimic, nici trecut, nici prezent. Iar viitorul e un viitor a două persoane despărțite printr-un zid înalt pe care dacă ar vrea poate l-ar putea dărâma, dar și unul și celălalt sunt bucuroși că exista. Unde e prietenia de altă dată? A fost prietenie? Ce s-a întâmplat?

     Cu anii, prieteni au ieșit, noi prieteni au intrat în viață. Dar cei vechi au rămas, chiar și sub forma de duioasă amintire atunci când au plecat în neant. Din cei vechi, câțiva sunt din cei cu care mă întâlnesc rar și continuăm discuția de acolo de unde am lăsat-o ultima dată. Din ăștia vreo doi, trei, se bucură de bucuria mea.

***  Inapoi la cuprins

Prieteni

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .