Să asculți cum cresc pietrele

     Am citit odată într-o carte cum cineva spunea că ar trebui să înveți să asculți cum cresc pietrele. Mi s-a părut ideea asta fantastica și cu cât mă gândesc la ea mai mult cu atât îmi dau seama că dacă aș reuși să le aud, atunci aș reuși să fiu într-adevăr singur cu mine însumi, fără să văd, fără să aud, fără să simt ceva din tot ce se întâmplă în jurul meu. Pare absurd, pare prostesc să stai așa, așteptând să se întâmple ceva de care mintea ta e sigură că nu se va întâmpla niciodată. Ceva pe care mintea ta, ancorată în realitate refuză s-o creadă, refuză s-o realizeze și totuși, aceeași minte, cândva, când reușești să privești atât de îndelung piatra încât totul în jur să se estompeze, aceeași minte îți lasă ochii să vadă imposibilul, să-i lase să vadă cum, infinit de încet, piatra creste într-o liniște în care tu ești singur cu tine însuți, stăpânul tău absolut, tăcut în singurătatea ta, lăsând să-ți zboare gândurile necontrolate, neîncercând să le ordonezi, să le separi în gânduri frumoase sau urâte, bune sau rele. Privești piatra și sunteți doar voi doi, tu și ea, într-un cocon străveziu în care lumina estompată din afară intră diafană împreună cu zumzetul nedefinit al zgomotelor lumii. Doar voi doi în lumea voastră singulară în care piatra crește și tu visezi.

     Visezi la flori și păduri, la mări și munți și piatra ta devine lumea în care tu sui munții și treci mările, trecând printre câmpuri verzi și păduri umbroase. Și chipuri de oameni apar și dispar în fața ochilor tăi, trecând încet și transparent dintr-o parte în alta a capului tău imobil cu ochii ficși pe piatra care crește. Și privind-o înveți să uiți, să uiți dușmanii și greutățile vieții, să uiți urâtul și înjosirile. Înveți să iubești, să fii bun, să ierti. Căci piatra asta fantastică ce crește așa de încet încât numai mintea ta o vede, crescând se contopește cu tine, cu sufletul tău și-ți șoptește că viața e prea scurtă ca să merite să fii trist, să fii supărat, să fii rău. Te uiți la ea și simți cum cu creșterea ei crește și în tine liniștea, liniștea sufletului tău. Și cu liniștea sufletului crește iubirea, iubirea pentru ceilalți și pentru tine însuți. Încet, foarte încet, Dar orice pas, oricât de mic în direcția asta e ceva bun, ceva liniștitor, ceva sigur în coconul vostru departe de lume. Ai vrea să dureze veșnic această stare  de liniște, de siguranță, de bunătate și ai vrea să fii singur cu piatra ta și în același timp coconul să explodeze și toată bunătatea și iubirea pe care ai crescut-o tu cu creșterea pietrei tale să explodeze și ea și miliardele de fărâmituri să se împrăștie și să se înfigă în miliardele de suflete împrăștiate în lume.

     Ce fel de piatră e piatra asta care crește? Vreo piatră fantastică, fermecată, vrăjită? Pentru mine e o simplă piatră, o piatră de râu, o bucată de stancă, o pietricică de pe stradă. O pun pe iarbă în fața mea și-i spun: te rog, crești! Și ea începe să crească, infinit de încet și eu stau vrăjit, ascultând cum crește pentru mine și cu ea crește liniștea mea, crește pacea și iubirea.

***  Inapoi la cuprins

Să asculți cum  cresc pietrele

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .