Salcia
Stau pe malul râului și privesc scurgerea apei. Gânduri vin și pleacă, gânduri necontrolate și haotice și le las să vină și să plece cum vor ele în lenea asta care mă cuprinde stând în umbra salciei bătrâne pe iarba deasă de pe mal. Stau aici așa cum am stat acum zeci de ani în pantaloni scurți și maieu cu urme de dude negre furate din vreo gradină. Oare ce gândeam atunci? Atunci gândeam în viitor fiindcă trecutul era așa de scurt că aproape nu exista. Acum gândesc mai mult în trecut căci viitorul poate să se sfârșească mâine. Oare ce gândeam? Probabil că gândurile noastre se mai intersectează pe ici pe colo, acolo unde reușitele vieții mele au corespuns cu visurile de atunci. Oare la ce visam atunci? Visam că trăiesc într-o pădure deasă cu un pârâiaș în fața colibei pe care cu mâinile goale și cu briceagul mic cu mâner în forma de pește am construit-o cu trudă și răbdare, tăind copaci și cărând pietre pe care niciodată nu le-aș fi putut ridica. Visam că îmi făceam un arc din lemn de corn și vânam, cu săgeți făcute cu migală, animale și păsări și visam că culegeam nuci și alune pentru zilele grele de iarnă. Cum altfel aș fi putut să supraviețuiesc singur în pustietatea asta? Și visam că într-una din zilele alea grele de iarnă am văzut nu departe de coliba mea o fată. O fată frumoasă, cea mai frumoasă din câte au existat vreodată, exact ca fata din clasa vecină pe care n-aș fi avut curajul s-o abordez vreodată fiindcă știam că o să râdă de mine așa cum ar fi râs și puștanii, prietenii mei cu pantaloni scurți și praștiile în buzunar. Iar eu aș fi luat-o pe fata asta frumoasă, cea mai frumoasă din câte au existat vreodată și aș fi ajutat-o să meargă prin zăpada grea în căldura colibei mele și aș fi lăsat-o să se încălzească la focul meu și să mănânce din nucile mele, fără vorbe, în tăcere, fiindcă n-aș fi știut ce să-i spun, fiindcă nu știm nici mie măcar ce să-mi spun, dar știam, privind-o cum mănâncă din nucile mele, încălzindu-se la focul meu, știam că sunt fericit. Și zâmbetul ei tăcut, zâmbetul din ochii aceia mari și rotunzi atunci când parcă încercau să-mi mulțumească că am salvat-o, încălzea în mine ceva nedefinit, ceva subtil, ceva minunat.
Stau acum pe iarbă sub aceeași salcie care a îmbătrânit odată cu mine, pe malul aceluiași râu a cărui apă s-a scurs ca și anii care au trecut de când în pantaloni scurți și maieul pătat cu dude negre aruncam pietricele în apă și mestecam fire de iarbă proaspată. Stau în același loc, lângă același râu sub același soare filtrat printre crengile plângătoare ale salciei. Doar timpul e altul.
Oare ce-am visat mai apoi când, în același loc, cu chipiul de licean pe cap fumam pe ascuns țigara furată din pachetul vreunui unchi de-al meu, cu frica absurdă ca el o să le număre cumva, cu frica reală că o să mă vedă cineva? Desigur că pădurea și coliba dispăruseră deja de mult din vise, doar fata rămânea. Aceeași sau poate o alta, nu-i mai dădeam nuci ci o țineam de mână sau o sărutam, băieții din jur nu mai râdeau ci mă invidiau că merg de mână cu fata asta frumoasă, cea mai frumoasă din câte au existat vreodată. Nici ea nu mai râdea de încercările mele stângace ci mă privea plină de iubire fiincă acum știam ce înseamnă acel nedefinit, acel subtil, acel minunat.
În locul ăsta am stat de atâtea ori că nu le mai știu șirul. Oare câte sute de pietricele am aruncat în râu și oare câte sute de vise, de tristeți și de speranțe, de întrebări la care am găsit și întrebări la care nu am găsit răspuns s-au perindat prin mintea mea aici, sub salcia asta care-și lasă în fiecare an tot mai multe lacrimi să coboare, o plângătoare tăcută, martora a atâtor gânduri, speranțe, tristeți, bucurii.
*** Inapoi la cuprins
Salcia
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .