Scrisoare din Bizanț
Îți scriu dintr-o mahala din Bizanț, pe o masă ștearsă la repezeală de un flăcău cu șorțul murdar, îți scriu fiindcă trebuie să-ți scriu. Nu că aș avea ceva important să-ți spun ci pentru că un impuls interior îmi spune că trebuie, un impuls care-mi conduce mâna pe hârtie, automat, ai zice că creierul mă ignoră total și coboară din cap în mâna mea dreaptă și-i ordonă să scrie, să scrie fără încetare și mă uit, spectator neglijat la toată această bizară acțiune în care mâna mea scrie singură, pe o masă murdară într-o casă de ceai din Bizanț. Mă uit pe furiș la ce scrie și mă minunez cum găsește cuvintele, cuvinte pe care eu ar trebui să le caut îndelung ca să le leg în noima lor logică.
Sunt în Bizanț de două săptămâni și mai bine, cu treburi și cu dor să văd lucruri noi în lumea asta veche în care oamenii pe stradă se-mbrăcă ca-n secolul nostru și poartă în suflet și în minte învățăturile lui Mahomed, tradițiile ienicerilor și tainele nomazilor, Bizanțul care îmbină așa de minunat secolul vitezei cu rămășițe medievale ale bazarelor, bazarele cu mesele pline de mirodenii colorate alături de mese cu mărfuri contrafăcute, cu mărci celebre vândute la prețuri ilar de mici, care amestecă vocile vânzătorilor lăudându-și marfa așa cum au lăudat-o bunii și străbunii lor, le amestecă cu chemările telefoanelor mobile, stridente cu melodii luate din cântecele Orientului și strigarea muezinilor.
Îi spun Bizanț fiindcă numele de-acum nu mai are puterea pe care acest cuvânt îl avea odată, cu toată istoria pe care o poartă în cârcă, cu clădirile ramase de la câți au trecut pe aici, cu credințele lor și pretențiile lor de a fi cei mai mari, cei mai puternici, cei mai bogați.
Îți scriu fiindcă trebuie să-ți scriu deși știu că la sfârșit o să mototolesc hârtia asta galbenă și o s-o arunc pe jos așa cum face toată lumea pe aici, ca apoi s-o ridic, s-o mai recitesc odată și s-o rup apoi definitiv în bucățele, ca nimeni să nu-mi cunoască gândurile, nimeni din lumea asta pe care gândurile mele nu-i interesează și nu le pasă și nu mă cunosc. O arunc fiindcă știu că n-o să-mi răspunzi așa cum nu mi-ai răspuns la nici una din cele pe care le-ai primit și dacă ai vrea să-mi răspunzi, unde ai putea-o trimite în lumea asta veche, fără numere la case dar în care fiecare știe cine e noul venit, ce face, de unde este, pentru cine scrie?
Ti-am scris mult, am umplut foaia și pe o parte și pe cealaltă cu scrisul meu mărunt, așa de mărunt că abia poți să-l citești, dar n-am avut decât această unică foaie și-am vrut să-ți scriu tot, tot ce am văzut și tot ce am învățat în aceste două săptămâni în care am trăit hoinar în orașul ăsta în care mahalalele miroasă a covrigi cu susan și a chebap tăiat cu cuțite lungi pe pâinițe rotunde, miros de ceapă și de migdale prăjite în zahăr in galantarele cu halva și baclavale prea dulci pentru gustul meu. Am vrut să-ți povestesc despre minaretele ca sulițele azvârlite către cer în care muezinii cheamă drept-credincioșii la rugăciune, rugăciunea către singurul Dumnezeu și rugăciunea pentru singura credință adevărată, așa cum bat în alte locuri și în alte lumi clopotele în alte turnuri ce ating cerul pentru alt singur Dumnezeu și pentru altă singură credință adevărată. Aș vrea să vezi și tu, măcar prin ochii mei această lume pestriță în care la marginea străzii, în ușa prăvăliei lui, a zecea generație de făuritori de giuvaeruri le făurește cu aceleași unelte pe care nouă generații înainte lui le-au făurit și ei, cu același fes pe cap și aceeași privire căutând mușterii printre oameni îmbrăcați după ultima modă a Europei.
Ți-am scris a zecea, poate a suta scrisoare de când m-am suit în tren, în Orient-expresul care m-a adus cu pufăit de aburi și miros de cărbune zile întregi, tot mai aproape de orașul ăsta, chiar dacă pufăitul și mirosul de cărbune au fost doar în imaginația mea, chiar dacă trenul nu se mai numește Orient-expres, chiar dacă salonul vagonului restaurant e unul obișnuit, fără chelneri stilați și lume elegantă. Și când am coborât din tren, în gara plină de forfotă, am simțit că aerul e altul, am rămas o clipă debusolat și amețit de gălăgia și mișcarea continuă din jurul meu până când un hamal mi-a luat micul meu bagaj și mi-a croit drumul către ieșire. Toate le-am rupt, toate le-am aruncat. De ce le-aș fi trimis? Poate că ți-ar fi plăcut să afli cum e în lumea asta în care mă găsesc acum. Sunt sigur că ți-ar fi plăcut. Sunt sigur că te-ar fi fascinat și pe tine așa cum m-a fascinat și pe mine, așa cum orice amestec de vechi și nou, de azi și de ieri fascinează și încântă.
Acum mă duc. Mă duc din ceainăria asta în care zeci de feluri de ceai își amestecă mirosurile până când creează unul unic în care poți să separi fiecare ingredient așa cum un dirijor poate separa sunetul unui singur instrument din armonia globală a orchestrei. Mă duc după ce am scris scrisoarea, ultima scrisoare pe care ți-o mai scriu.
*** Inapoi la cuprins
Scrisoare din Bizant
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .