Se schimbă
Pe cine zice că nimic nu se schimbă, că toate au mai fost și mai demult tot așa, îl întreb: unde sunt roșiile alea mari și dulci, pline de crețuri, zemoase, două bucăți la kilogram? Unde sunt? Unde sunt serile târzii în care te puteai întoarce acasă aproape pe întuneric, pe străzi pustii, fără să-ți fie frică? O, nu. Nimic nu mai e ca atunci, nici vremea, nici oamenii, nici chiar Pământul. Și pe ăsta l-au mutilat cât au putut, i-au luat apa, i-au luat pădurile, i-au murdărit cerul.
Nu vreau sa fiu catastrofist și nici critic. Asta e. E normal să se schimbe, cu toate că aproape fiecare dintre noi privește după o anumita vârstă cu nostalgie la vremurile de demult și le idealizează până fac din amintiri o poveste minunată, în care mai totul era bine și frumos și dacă ceva nu era, atunci era ceva fără importanță. La mine așa e. Povestesc o droaie de chestii din copilărie și din tinerețe, eu zic că sunt adevărate dar cine mai știe precis cum au fost. Probabil că multe nici n-au fost așa, așa îmi aduc eu aminte că au fost. Dar dacă vorbesc cu tine, prietene, s-ar putea să aud o alte poveste. Și este o altă poveste fiindcă noi doi, eu și cu tine am trăit povestea cu alți ochi, atunci când unul vedea iubire, celălalt vedea doar prietenie, când unul a avut noroc în vreo zi, celălalt a plâns de tristețe. Cum putem noi amândoi să zicem că ziua aia a fost frumoasă sau tristă? A fost veselă și tristă în același timp. Așa a fost.
Cu amintirile astea e o chestie foarte curioasă. Uneori îți rămân în minte niște lucruri așa de mărunte și de neînsemnate de te miri cum poate creierul tău să se ocupe cu astfel de nimicuri în loc să înmagazineze corect anii de la istorie, numele colegului de școală cu care stai față în față la vreo întâlnire după câteva zeci de ani și-l întrebi: ce mai faci, ți-aduci aminte…și toate astea ca să ascunzi faptul că habar n-ai dacă îl cheamă Vasile sau Ghiță sau Nelu și stai puțin cu frica și rușinea că te va întreba verde în față: măi, dar tu știi cine sunt? Nu, creierul nostru reține niște prostii aiurea de care de multe ori vrei să scapi și nu reușești și te chinuie ani și ani și nu înțelegi de ce. Unul din mărunțișurile astea mă chinuie din copilărie. Eram cu undița pe malul râului, să fi avut vreo șapte ani și cârligul mi s-a agățat de o rădăcină. Am tras în stânga, am tras în dreapta, așa cum orice pescar cu experiență ar face-o dar până la urmă cârligul a rămas în rădăcină și eu cu undița fără cârlig. Alături, pescuiau doi bărbați așezați pe scăunele cu trei picioare, fumau și vorbeau între ei. Fâstâcit și rușinat l-am întrebat pe unul: nene, nu poți să-mi dai și mie un cârlig că l-am agățat și n-am altul la mine. Atunci au izbucnit amândoi în râs și unul mi-a zis: da ce suntem noi, bă, prăvălie de cârlige? Du-te la tac-tu să-ți cumpere. Și și-au continuat fumatul și discuția, fără să mă mai bage în seamă. Mi-am luat bățul și, aproape plângând, am alergat acasă. Nu știu de ce mă rănise așa de tare râsul și vorbele astea. Pescarii ăștia cu cizme de gumă și scăunele cu trei picioare au întotdeauna la ei o grămadă de cârlige mici și mari, le cumpără la grămadă pe câțiva lei, n-am înțeles de ce nu mi-or fi dat și mie unul. Și râsul ăla și vorbele lui zeflemitoare s-au înmagazinat undeva într-o celulă din capul meu și, nu des dar se întâmplă, ies la iveală fără nici o legătură aparentă cu ceva și pentru moment mă simt iarăși un țânc de șapte ani, cu pantaloni scurți din doc albastru, cu buzunar la spate pentru permisul de pescuit, cu un maiou negru, decolorat de soare și în sandale fără ciorapi, stând rușinat în fața celor doi și simt și acum, simt fizic rușinea și durerea, simt și acum cum pământul fuge de sub mine și simt dorința de a fugi, de a fi cât mai departe de ei.
Noroc că în general creierul meu e încărcat până la refuz cu amintiri frumoase, idealizate în lungul proces de uitare, subiectivizate prin inevitabilul proces de filtrare prin ochii proprii dar prezente în vreun fel sau altul și strecurate printre problemele cotidiene. De multe ori mă întreb dacă toată lumea are așa de multe amintiri. Uneori mă întreb dacă e bine să ai atâtea? Da, e fantastic. Chiar dacă uneori te mai chinuie câte una, te chinuie amintirea vorbei necugetate pe care ai aruncat-o vreunei ființe dragi și n-o mai poți întoarce sau amintirea vreunuia pe care tu l-ai crezut într-adevăr prieten și n-a fost, dar în rest e într-adevăr extraordinar să ai amintiri. Chiar și așa, pe jumătate adevărate. Amintirile sunt un soi de vise, vise în trecut. E o cămară plină în care poți intra când vrei și alege după cum îți spune inima amintiri vesele, atunci când ești trist, amintiri triste atunci când ești melancolic. Chiar dacă într-un borcan uitat pe vreun raft mai zac și câteva amintiri neplăcute dar cine nu cunoaște răul, nu poate aprecia nici binele.
Prietene, as vrea să împart cu tine amintirile mele. Să le confrunt cu ale tale, să aflu adevărul tău, să afli adevărul meu. Să le amestecăm și să râdem de ele fiindcă de schimbat tot nu mai putem să le schimbăm. Și chiar dacă adevărul tău îmi va pricinui poate un pic de durere sau adevărul meu e pentru tine o surpriză, va fi interesant să ne apropiem de el din direcțiile diferite în care viața a avut grijă să ne împingă. Chiar și atunci când cârligul rămâne agățat în vreo rădăcină din albia vreunui râu.
*** Inapoi la cuprins
Se schimba
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .