Tămăduitorul

     Dintotdeauna a știut, fără să se gândească, că din mâinile lui iese așa, un fel de caldură inexplicabilă, un fel de  ceva pe care nu și l-a putut explica niciodată dar a știut că acestă căldură e o căldură bună, o căldură tămăduitoare, ceva care ia durerea aprope oricui atunci când îl atinge cu ele. Fără să știe, a luat în mâinile lui puii de pisică ce scheunau sau păsările bolnave, căzute de sub streașină și fără să-și dea seama, încet, încet, ele se linișteau și le mergea mai bine. Nu s-a gândit niciodată la toate astea. De ce s-ar fi gândit? Erau ale lui și era cu ele de când s-a știut. Erau parte din el, credea că toți sunt așa.

     Alții au observat. Au observat că tăcerea și liniștea lui umplea golul din jur, liniștea spiritele, crea pace. Alții au observat că dacă pune mâna pe o rană se vindecă mai repede, dacă pune mâna pe un loc dureros, durerea se duce. Când au observat, era încă un copil de câțiva anișori și-l chemau să-i mângâie cu mâinile lui micuțe și simțeau cum căldura trece din mâinile lui prin piele, prin mușchi, prin oase, răspândindu-se ca un elixir minunat  peste tot, alinând, liniștind, adormind. Alții au observat și au povestit mai departe, nu ca pe o  minune ci ca pe un fapt divers, puțin ciudat, puțin de crezut, puțin de necrezut. N-au știut mulți și cei care au știut nu l-au privit ca pe o ciudățenie ci ca pe ceva normal, ceva obișnuit, ceva cu care se obișnuiseră că așa e. Nu-l rugau prea des, dar când durerea era așa de mare că n-o mai puteau suporta, îi făceau un semn să vină lângă ei. Dar nici măcar asta nu trebuiau s-o facă. De cele mai multe ori venea el singur și cu vocea lui înceată și blândă întreba: „Te doare tare, nu-i așa?”. Și-și punea mâinile pe locul unde durea, fără să întrebe unde, fără să i se spună unde. Toți au spus că au simțit caldura nu ca pe o caldură ci ca pe ceva nedefinit care intră până în suflet. Toți au spus că după aia se simțeau somnoroși, rupți parcă un pic de lumea asta, trăind parcă într-o lume de vis în care nu mai exista durere, necazuri, probleme.

     Era parcă o chemare care îl îndrepta spre toți suferinzii, către toate animalele rănite, către toți  oamenii răi, o chemare care îl împingea să-i vindece, să-i aline, să-i facă buni. Nu știa de ce, parcă un imbold nevăzut, o mână atotputernică îl mâna s-o facă. Așa a fost ca și copil, așa a ramas și ca om mare. Îl căutau oamenii și se asezau în tăcere în jurul lui, îl ascultau cum povestește cu vocea lui molcomă și așteptau răbdători să vină să pună mâna pe ei, să le aline suferința. Nu întotdeauna reușea. La câte unul se uita adânc în ochii lui și-i spunea plin de milă: „Îmi pare rău, frate, nu pot”. Nu ziceau nimic, știau că nu-i vina lui, știau că nu poate, că dacă ar fi putut i-ar fi ajutat. Erau mulți. Erau un alai care îl însoțea peste tot. Erau unii care încercau să învețe de la el și-l întrebau: „Cum faci asta?”. „Nu știu” le răspundea el parcă visător. „Așa e. Nu știu de ce”.  Unii încercau să-i dea bani, încercau să-și cumpere tămăduirea, dar el nu primea. Zicea: „N-am făcut nimic, de ce să mă plătești”. Alții insistau și-i ziceau că au destul și-atunci el lua și le dadea altora pe care-i vedea că n-au.

     Așa a umblat prin lume câțiva ani și, din oraș în oraș, i s-a dus vestea peste tot. Veneau oameni din depărtări, veneau din alte țări ca să-l vadă, să-l atingă, să-i atingă el cu harul lui. Veneau după el gramadă de oameni și el habar n-avea ce se întâmplă în spatele lui. El mergea înainte pe calea lui și nu-i vedea pe aceea care în numele lui primeau darurile, nu-i vedea pe aceea care făceau rânduielile cine să ajungă la el și cine nu din miile de oameni care-l urmau. Au început să scie ziarele despre el. Să scrie că e Marele Tămăduitor sau să scrie că e un escroc care ia banii oamenilor înșelându-i. Că totul e o minciună, o afacere. Nimic din toate astea nu-l abăteau de la drumul lui. Mulți oameni fericiți, mulți bolnavi tămăduiți stăteau mărturia harului lui dar și mai mulți erau cei care credeau ziarele hulitoare sau vreun savant care demonstra că nu poate să fie adevărat.

     Drumul lui prin lume s-a oprit brusc, lăsând în spate sute de speranțe neîmplinite, sute de suferinzi. Oprit de sutele de hulitori neîncrezatori, de un tribunal în care martori  au depus sub jurământ dovada averilor primite, dovada trucurilor folosite, dovada marii înșelătorii. S-a oprit în celula mică a unei închisori banale, după aceleași gratii ca și hoții de buzunare. Și l-au ținut acolo luni și luni până i-au dat drumul, lăsându-l uimit că au facut-o, așa cum uimit a fost când l-au învinuit de tot ce l-au învinuit.

     A pribegit apoi prin lume singuratec, doar cu vreo câțiva dintre aceia care-l știau mai bine, dintre aceia care voiau  să învețe de la el. A pribegit fără să înțeleagă ce a făcut rău, fără să înțeleagă că a făcut atâta bine. Făra să înțeleagă de ce unii îl înjură sau îl scuipă. A pribegit   până-ntr-o seară când, pe o străduță îngustă și întunecată, un om s-a apropiat de el și, fără să i se uite în ochi, l-a înjunghiat. 

 ***   Inapoi la cuprins

 Tamaduitorul

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .