"Când oamenii îți spun: “Ce tânăr arăți!” înseamnă că nu mai ești tânăr."
(Autor necunoscut)

Tânărul pensionar

     Dacă aș avea talent la scris, mi-aș deschide un blog cu numele „Blogul tânărului pensionar”.

Încă nu sunt pensionar, mai am încă vreo doi ani, dar prevederea este mama înțelepciunii, cum spunea un anonim popular pe care nu-l cunosc și de aia nu-i rău să mă pregătesc de pe acum. Că nevastă-mea se pregătește de când o știu, îmi amintesc că în prima zi de lucru, prima întrebare pe care și-a pus-o a fost cât mai are până la pensie. Și acum mai numără  zilele fiindcă nici ea n-a ieșit încă, mai are un piculeț. Dar ca să vin cu o vorbă și mai inteligentă din popor, de la chinezi, că ăștia sunt foarte adânci în filozofie, când ai de făcut zece pași, după pasul al nouălea de abia ești la jumătatea drumului. Acum am făcut pasul al nouălea în drumul spre momentul mult așteptat dar nu mi se pare că sunt la jumătatea drumului ci de abia undeva la început, avea dreptate ăla cu relativitatea, se tot dilată timpul ăsta. Nici pe anonimul ăsta nu-l cunosc, dar trebuie că era tare deștept. Că am vrut și eu odată, după o ladă de bere să sui cele zece trepte până la etajul întâi unde locuiam și după a noua am adormit. Ei acum nu mai beau că ficatul nu mai e nici el tânăr, trebuia să iasă la pensie de vreo zece ani, dar nu poate fără mine. Nu poate numai dacă ies și eu și aș ieși, credeți-mă, dar nu mă lasă ăștia cu lucrul lor.

     Deci dacă aș avea talent la scris și dacă mi-aș deschide blogul tânărului pensionar, atunci aș putea să încep și eu să-mi dau cu părerea despre una, despre alta, să discut în net cu alți pensionari nenorociți ca mine, fără bani, cu ficatul în pioneze, cu sau fără prostată, cu sau fără dinți. Ar fi minunat. Imaginați-vă, după ce bloggerul, adică eu, lansează în neant o problemă importantă, de exemplu cleiul pentru proteze, în câteva ore, apar vreo două, trei răspunsuri cu informații prețioase asupra temei, ce fel de clei, cum să-l aplici, cum să faci să nu-ți curgă cleiul pe cămașa proaspăt spălată și așa mai departe.  De ce numai două sau trei răspunsuri? Pai ce credeți dumneavoastră, nepensionarilor? Câți din cei care-și mâzgălesc cămașa cu clei de proteze se pricep să umble cu un calculator, câți din cei care totuși pot își găsesc ochelarii și câți din cei care își găsesc ochelarii nu le tremură mâna? Așa o să pot face și o statistică, câți pensionari sunt mai zdraveni ca mine. Două, trei răspunsuri înseamnă că eu stau destul de bine, nu sunt mulți, ăilalți nu pot nici cât pot eu. Ei, vorbesc și eu, că nici măcar n-am ieșit la pensie. Mai am doi ani, după cum v-am spus. Doi ani, o lună și trei zile. Mult. Aproape trei ani.

     Acum citesc tot felul de chestii despre pensie și pensionari, cum să-ți menții sănătatea psihică, gimnastică pentru creier și chestii din astea. Îmi și văd creierul, îmbrăcat în pantaloni scurți și un tricou roșu pe care scrie: un-doi, un-doi, neuronii sunt cu noi! Prostii. Când ești pensionar nu-ți trebuie nici o gimnastică. Ai muncit destul, acum e vremea de repaus. Îmi spun colegii (probabil invidioși) că o să mă plictisesc și o să mă rog să mă lase să mai muncesc ceva, chiar și pe gratis. Da, da, nici pe bani nu m-am omorât, dar nu-i contrazic, creadă ce-or vrea.

     Acum serios. Ar trebui într-adevăr să-mi fac niște planuri pentru pensie, pentru sănătatea mea fizică și psihică, așa cum spune la televizor. Fiindcă mai am doi ani, am timp să reflectez la toate. Că de fapt să ieși la pensie este ca și cum ai avea un concediu mai lung. Deci o să încep ca într-un concediu, dorm, mă plimb, nu fac nimic dar după o lună, daca vreau, ca doar sunt pensionar, îmi mai iau un concediu și iarăși fac același lucru. Nu, asta nu-i bine fiindcă așa o să merg din concediu în concediu până mă întorc la faza cu scutecele. Așa nu-i bine. Uite, doar două săptămâni de concediu și pe urmă îmi fac un program zilnic de care mă țin. Dacă o să meargă nu știu. Că l-am întrebat pe un coleg de-al meu care mai are câteva zile până la fericita perioadă ce-o să facă prima dată când ajunge pensionar. Mi-a răspuns fără ezitare că o să doarmă întâi doi ani și după aia mai vede el. Dar nu mă pot lua după el fiindcă el e unul care dorme peste tot, la ședințe, în birou, la volan.

     E foarte complicat, nu-i ușor deloc. I-am propus nevestei mele să ne înscriem când suntem pensionari la o școală de dans, să facem mișcare. Mi-a spus că nu e neapărat doritoare să fie de râsul lumii, așa că trebuie să caut altceva. Plimbările ar fi o alternativă. Dacă ne țin picioarele. Trebuie să experimentăm. Momentan până la mașină și înapoi în casă ne țin, dar când va trebui să tragem căruciorul după noi când mergem să cumpăram de-ale gurii, nu știu cum va fi.

     Ne trebuie niște hobiuri. Asta e. Dar ce? Poate mă apuc de tricotat. Am mai încercat o dată, când era fiică-mea mică, într-o seară de iarnă când stăteam cu soacră-mea care tricota non-stop. Mi-a spus plină de superioritate că eu n-aș fi capabil nici într-o sută de ani să tricotez ceva, așa că m-am ambiționat și i-am tricotat fiică-mi o căciuliță roșie. Mai bine n-o făceam. Când o întreba câte cineva, cine i-a făcut căciulița asta frumoasă, mamica sau bunica, ea răspundea foarte mandră: nuuuu, tăticul. Ajunsesem de panaramă. Deci tricotat nu. Altceva. Timbre. S-a dus moda. Drumeții. Prea greu. Înot. Bazinu-i prea departe, plus dezbrăcat, îmbrăcat, nu, categoric nu. Citit. Asta nu-i hobi, e normal. Televizorul. Te îndobitocește de tot. Vedeți, prea multe alternative n-are omul. Nevastă-mea se va ocupa de flori, deci hobiul ăsta e deja ocupat în casă. Și te miri de ce stau pensionarii pe bancă în parc și se uită după tinerele pe când se prefac că citesc ziarul.

     Desigur că aș putea să tratez acest subiect în mod serios, despre impactul singurătății asupra mea, despre frustrarea de a nu mai fi activ și util societății, etc. Baliverne. Ce, societății îi pasă de mine? Singurii la care le pasă de pensionari sunt alți pensionari, care înțeleg perfect necazurile și neajunsurile tale. Singurătate? Lipsa de conversație? În societate  lumea căută mereu subiecte de discuție neutre ca să nu supere pe cineva, că e bogat, că e sărac, că e alb, că e negru, că are copii, că n-are copii, la pensionari subiectele sunt clare: la femei nepoții, nesuferiții de vecini, prețul alimentelor și nu în ultimul rând soțul plictisitor care nu le mai scoate la dansul la care nu vor oricum să se ducă ca să nu se facă de râs. La bărbați: pe primul loc prostata, pe urmă soția și în rest amintiri din tinerețe, pe când erau flăcăi și făceau ce făceau cu fetițe imaginare. Foarte simplu și relaxant.

     Nu vreau să vorbesc cu păcat fiindcă nu sunt încă în pensie, dar după gustul meu, prea mulți pensionari se vaită că sunt bătrâni. Eu voi fi un pensionar veșnic tânăr și dacă mă voi văita și eu cumva, vă rog să mă faceți atent, să încetez!

***  Inapoi la cuprins

Tanarul pensionar

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .