Țara în care timpul nu contează

     Când am fost acum câțiva ani în Provence, îmi luasem obișnuința ca în fiecare dimineață să merg așa, pe la nouă, zece, în piațeta micuțului orășel Roussillon. În drum cumpăram un sandvici franțuzesc, nu știu dacă așa se cheamă dar eu așa îi zic, unul din alea făcute dintr-o jumătate de franzelă lungă și proaspătă, baghetă franțuzească, unsă cu unt și între cele două jumătăți plină cu jambon și brânză din belșug. Pe urmă, cu ochii în soare și cu clădirile de culoarea ocrului în față, așezat pe un scaun comod, pierdeam vremea vreun ceas cu o cafea în față. Nimic nu semăna cu agitația de altundeva. Aici totul era pașnic. Și când zic pașnic înțeleg chiar pașnic. Fără grabă. Liniște și pace. Aici nimeni nu se grăbește.

     La sfârșitul sejurului meu, am plănuit să plec dis de dimineață. Mă rog, dis de  dimineață la mine însemnă pe la ora opt. Mă gândeam că o să-mi cumpăr ca în fiecare zi o jumătate de baghetă cu unt, șuncă și brânză și o să beau ca în fiecare dimineață o cafea pe terasă și pe urmă o să mă sui în mașină și o să plec din locurile astea minunate. Așa ar fi fost mai peste tot în lume. Nu în Provence. În ziua plecării, la ora opt eram pe drum către micul chioșc dar degeaba. În vitrină, gol. Totul închis. Dezamăgit am plecat către cafenea. Și aici închis. Ce se întâmplă în orașul ăsta? O fi vreo sărbătoare națională, vreo grevă generală? Nemulțumit m-am uitat în jur să întreb pe cineva dar străzile, pustii. Nici un om. În sfârșit, reușesc să dau de un bătrân și-l întreb politicos ce s-a întâmplat, de ce e totul închis? La care bătrânul domn, cu papion și baston, se uită la ceas și-mi răspunde pe un ton în care se simțea nedumerirea omului care nu înțelege bine întrebarea. Păi e doar ora opt. Bineînțeles că totul e închis. Și când se deschid? Păi cam după nouă, zece…

     Atunci am realizat că eu înainte de ora nouă n-am ieșit pe stradă. Atunci am realizat că aici, în Provence, lumea e încă în ordine. Aici nebunia agitației de zi cu zi n-a ajuns încă și sper sa         n-ajungă niciodată. Aș vrea să rămână o insulă de liniște și pace așa cum am cunoscut-o eu.

     În niciun alt loc n-am văzut o lumină așa de altfel ca aici. Nici nu știu cum să-i spun. Frumoasă, caldă, veselă, plăcută? Toate la un loc. Lumina dimineții pe soarele strălucind pe iarba de un verde închis, umedă sub rouă și printre firele de iarbă, din loc în loc, maci. Dacă aerul dimineții n-ar fi așa de răcoros încât să te aducă la realitate, ai putea crede că ești parte a unui tablou, parte a unuia din acele tablouri celebre în verde și roșu, iarbă și maci.

     Parcă nicăieri nu ai senzația ca aici că ești liber. Liber pe timpul tău, timp care parcă aici nu contează, curge pur și simplu. Curge între dimineți târzii și seri târzii, între omleta de dimineață împicată cu trufe și ierburi aromate și pastisul din anason, băut la o măsuță cu față de masă în carouri albe și roșu pe o terasă în piața vreunui orășel cu case vechi, către miezul nopții. Nimic nu e în grabă, parcă nimeni nu se grăbește să-și mănânce omleta ca să ajungă la serviciu, parcă nimeni nu se grăbește să-și bea pastisul ca să meargă la culcare. Toți conversează gesticulând, râzând, parcă fiecare îl cunoaște pe fiecare. Și tu, în mijlocul lor, în primele zile te uiți în fiecare cinci minute la ceas, apoi la fiecare ora și după câteva zile uiți ceasul în vreun sertar. La ce să-l porți în tărâmul ăsta în care nu există trecerea timpului?

     După un timp uiți de tot. Uiți de hainele elegante și le schimbi ca oricare de aici cu cele lejere. Cu sandale, cu pălărie de paie, cu cămăși atârnând aerisit afară din pantaloni. Nimic nu contează aici. În măreția luminii și a naturii, oricum tu contezi foarte puțin. Aici scara valorilor e alta. Aici rege e un bucătar care la un bistro micuț cu cinci măsuțe, pregătește în fiecare zi altceva și fiecare acest altceva e o capodoperă, e o melodie. Intri în încăperea mică, la cele câteva mese perechi așteaptă să înceapă concertul. Fiindcă e un concert culinar. E o surpriză. Habar n-ai ce a gătit astăzi dirijorul. Aștepți nerăbdător să vezi, să guști. Singurul lucru de care ești sigur este că va fi nemaipomenit. Amestecuri de gusturi de dulce, de acru, de sărat, rață cu smochine, miel cu miere, tarte, pateuri. Aici nu vii să mănânci, aici vii să trăiești mâncarea. Încerci s-o faci cât mai încet, ca fiecare gust, fiecare combinație s-o înmagazinezi undeva în creier pentru mai târziu. Nimeni nu te grăbește, fiecare face la fel.

     Aș vrea să rămân aici, să trăiesc aici. În lumea asta în care să nu gândești că o oră întârziere îți dă programul peste cap. În țara asta cu fețe de mese în pătrățele alb și roșu la care oameni cu bască pe cap beau în tihnă un pahar de vin roșu și mănâncă un pateu gras de iepure fără să se gândească la colesterol sau hipertensiune. Unde câmpurile de maci și de lavandă se contopesc cu verdele ierbii și albastrul cerului. Unde oameni cu țigara în colțul gurii aruncă ore întregi bilele de pétanque, calculat, fără grabă. Dar trebuie să plec. Trebuie să mă întorc în viața mea în care mă uit în fiecare cinci minute la ceas, în care nu o ora ci zece minute întârziere îmi strică tot programul, în lumea în care ca să supraviețuiești trebuie să mănânci sănătos, să iei tablete împotriva colesterolului și a hipertensiunii, calmante, oamenii  înjură în mașini ce depășesc periculos pe șosele ticsite. Din păcate trebuie să mă întorc.

 ***  Inapoi la cuprins

 Tara in care timpul nu conteaza

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .