Țara în care timpul s-a oprit

      În țara în care timpul s-a oprit nu se întâmplă nimic nou. Lemnele stau și acum netăiate în curte, gardul e tot așa de stricat. Pe banca scorojită din fața casei stau bătrâni tăcuți cu țigara în coltul gurii. Amintiri n-au, pentru amintiri ar trebui ca timpul să curgă. În locul ăsta timpul s-a oprit. Stă pe loc. E totul doar o clipită de la început până la sfârșit. Începutul și sfârșitul fiecăruia. Se nasc, mănâncă, se însoară, fac copii și muncesc. O muncă fără timp, aceeași mereu, nici o schimbare, nici o diferență. Și aproape de sfârșit stând pe o bancă cu o țigară în colțul gurii, cu mustața galbenă de tutunul prost dintr-o țigară răsucită singur din hârtie de ziar. Cu mâinile crăpate și degete artritice, tremurânde, cu pălăria decolorată de soare, cu borurile lăsate, stâlcite, diforme. Privesc în gol, cu privirea fixă trecând prin vacile care se întorc alene către casă, tălăngile din tablă ruginită sună spart, monoton. Se mișcă  prin praful și balega de pe drumul ros de soare și ploi. Doar pe ici și colo, la umbra vreunei case înfloresc anemic câteva flori de piatră cu frunzulițele lor ascuțite ca acele bradului, născute din nimic, trăind din nimic, nemuritoare și veșnice ca și țara asta în care timpul s-a oprit.

     Oameni cu sapa în spinare, cu straie în alb și negru, se mișcă în șir, bărbatul înainte, femeia doi pași în urmă, pe cap cu coșul cu mâncare, în cealaltă mână cu cârceagul desenat cu linii roșii și verzi în care apa o să fie încă rece când sudoarea muncii o să-i sleiască de puteri. O să-l pună sub nucul bătrân alături de coșul cu mâncarea învelită în cârpe albe și curate din care o să scoată brânza și slănina și felia tăiată gros, felie mare cât toată pâinea, pâinea coaptă în cuptor o dată pe săptămână. Când soarele o să lovească mai tare și aerul o să se unduiască deasupra câmpului, femeia o să ia din coș bucata de pânză pe care o s-o întindă pe iarba rară de sub nuc, o să înlăture cu dosul palmei furnicile și o să aștearnă ce-a adus pe ea, bucatele și jumătatea de țuică pentru omul ei, omul ei cu mâinile bătucite de muncă și arse de soare. Îi taie măsurat și i le pune în față, îi dă cârceagul mai aproape și numai după aia își taie și ei. Mănâncă în tăcere fiindcă aerul e fierbinte și e greu să și vorbești, fiindcă nu au ce-și spune, fiindcă în jur e numai liniștea câmpului și zumzetul albinelor și vorbele lor parcă ar strica pacea.

     În țara în care timpul s-a oprit munca e viață și viața e o munca. Fiecare știe ce să facă, au învățat din moși-strămoși unii de la alții, au învățat cum să toarcă fuiorul și să facă pânză, cum să topească fierul și să facă potcoave. Și totul la fel, generație după generație, fără întrerupere, fără oprire. Nimeni n-are voie să schimbe ceva, de ce-ar schimba? De ce-ar strica datinile pe care toți le știu cu altele de care nu ești sigur c-o să meargă? La ce-ți trebuie carte ca să strângi fânul în căpițe înalte și pline de arome? Știe cartea mai bine cum și când trebuie înhămat calul la plug? Și timpul stă așa mai departe oprit, toți se simt apărați în nemișcarea lui, fără schimbări, fără gânduri, fără vise.

     Nimic nu se schimbă, nici munca, nici nașterea, nici moartea. Sunt reguli nescrise pentru toate, reguli pe care n-ai voie să le calci. Nu poți să schimbi ca lumânarea la botez să fie pusă-n stânga în loc de dreapta ori la înmormântare în dreapta în loc de stânga așa cum nu poți pune plugul în fața boului la arat. Și păzitorii acestor datini sunt neînduplecați. De ce-i așa? Fiindcă întotdeauna a fost așa. Și răspunsul ăsta ajunge ca să oprească timpul în loc. Ei sunt stăpânii timpului, stăpâni care au existat în țara asta dintotdeauna, în fiecare generație care a fost și va fi. Neînduplecați în tipare ancestrale, poate conștienți, poate inconștienți că stăpânind datinile stăpânesc timpul și-l opresc să curgă. Ei sunt atotputernicii acestei lumi în care nu se schimba nimic.

     O data în generație se naște câte unul care între a i se pune lumânarea în dreapta la botez și în stânga la înmormântare, se răscoală și vrea să știe. Fiindcă „întotdeauna a fost așa” nu-i mai ajunge și nu-l împacă și vrea să știe dacă într-adevăr a fost așa și ce-ar fi dacă o să se schimbe.  Și-atunci ia cartea și căută și găsește întâi un pic, pe urmă mai mult și simte în vene cum ceva începe să se miște. Și cu cât mai multe cărți și cu cât mai multe gânduri apar și mai multe întrebări la care căută un răspuns, apar vise cu care la început nu știe ce să facă, apoi încearcă să se opună, să strige, să se revolte până își dă seama că unica soluție e să plece. Oriunde, numai să plece. Fiindcă mișcarea pe care o simte în vene este timpul. Pentru el timpul a început să se miște.

***  Inapoi la cuprins

Tara in care timpul s-a oprit

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .