"Tragedia vieții este că îmbătrânim prea devreme și devenim înțelepți prea târziu."  

(Benjamin Franklin)

Tinerețe fără bătrânețe

     Desigur că în mintea noastră rămânem neschimbați, sau cel puțin pentru unii dintre noi, dar asta e numai o mare minciună cu care ne înșelăm pe noi înșine începând de la o anumită vârstă. Până la vârsta asta nu ne-a prea păsat. De fapt nici nu ne-am gândim la asta dar deodată apar semne pe care le percepem noi sau le vedem în ochii altora și atunci începem să ne îndoim că suntem aceiași ca înainte dar, încăpățânați și sfidători încercăm să ne dovedim nouă și celorlalți că de fapt, în ciuda moliciunii corpului, a ridurilor și a părului rar, în adâncul nostru se ascunde același eu ca dintotdeauna, aceeași tinerețe plină de energie ca mai înainte. Și ne ferim să observam în ochii copiilor noștri privirea plină de penibil când încercăm să fim egalii prietenilor lor sau să nu recunoaștem că plasa asta de cumpărături e acum prea grea, deși o cărăm de ani de zile cu cam același conținut. Nu, noi nu suntem bătrâni, suntem aceiași tineri într-o coajă matură, cu o experiență nouă și îndelungată din care de multe ori n-am învățat mai nimic. În sensul ăsta într-adevăr am rămas niște copii. Și totuși această mare minciună e nevinovată, poate că ne face câteodată puțin nesuferiți în fața altora sau un pic ne facem de râs dar în definitiv nu facem rău nimănui. Nici chiar nouă. Dacă vreți o putem numi optimism, sau încredere, dar în sine rămâne o minciună. O minciună cameleonică ce se face nevăzută atunci când ceva nu ne convine. Când copiii noștri sunt de altă părere decât noi, devenim deodată maturi, ba chiar bătrâni, aruncând în jur cu experiența noastră de ani, cu realizările noastre pozitive, cu exemple pe care le credem edificatoare și pline de înțelepciune. Deodată uităm să gândim ca ei, ca noi cei de altă dată, devenim rigizi, intoleranți, aroganți și nici o clipă nu ne trece prin minte că lumea s-a schimbat și poate că ei vad lumea așa cum este, nu noi,  noi o vedem doar așa cum a fost.

     Nu suntem bătrâni. Amânăm să folosim bastonul pe care copiii noștri grijulii ni l-au dăruit. În sinea noastră cadoul lor ne-a jignit și întristat și așteptăm să cădem de câteva ori înainte de a ieși cu el pe stradă. Iar dacă avem noroc, fără vreo fractură de femur. Nu suntem bătrâni. Semnăm hârtii pe care nu le înțelegem, convinși că le-am priceput și ne simțim ofensați când alții trebuie să le descurce. Nu suntem bătrâni. Avem în cârcă o experiență de zeci de ani pe care o credem că este echivalentul a tot ce există si nimeni nu știe mai bine decât noi. Și poate că am avem dreptate  într-o lume imobilă, într-o lume care ar fi rămas așa cum am cunoscut-o noi în tinerețile noastre. Credem că înțelegem complet lumea asta de azi. Dar de asta nu suntem din păcate capabili. Chiar dacă o credem, în adâncul nostru veșnic comparăm cu ce a fost. Pe vremea noastră… Da, pe vremea noastră era altfel. Și cu „pe vremea noastră” înțelegem anii tinereții noastre, nu cei de acum, cu toate că în definitiv și acum e vremea noastră. Trăim încă, muncim, iubim, de ce o limitam doar la tinerețe? Fiindcă tinerețea a fost înainte de momentul în care am fost nevoiți să ne mințim pe noi înșine ca să nu observăm că gâfâim mai repede când suim scările, că spatele ne doare și picioarele sunt mai nesigure, fiindcă tinerețea a fost timpul fără griji chiar dacă a fost plină de probleme și necazuri. Da, astea au fost timpurile noastre. Timpurile de acum sunt doar o prelungire, pentru unii mai lungă, pentru alții mai scurtă, pentru majoritatea din noi o luptă de a ne menține deasupra liniei de plutire, în fiecare an mai coborâtă. Cu greu acceptăm schimbări, din ce în ce mai greu acceptăm sfaturi. Pe vremea noastră…Da, pe vremea noastră mutam munții din loc și acum ne împiedicăm de-o pietricică. De ce n-o recunoaștem? De ce nu vrem s-o recunoaștem? Fiindcă a o recunoaște înseamnă să recunoști că toate suferințele au un sfârșit și oricât de greu, încercăm să împingem sfârșitul cât mai departe, mințindu-ne încă o dată că putem să-l împingem la infinit.

     De multe ori folosim bătrânețea noastră ca pe o pavăză: sunt bătrân, ce pot să fac? Dar de multe ori considerăm afirmația asta ca pe o chestie comodă, nu ca pe un adevăr. O folosim ca să ne scutim de lucruri pe care până nu de mult n-aveam nici un motiv să fim scutiți. Acum avem. Și asta e foarte periculos fiindcă te obișnuiești foarte ușor s-o folosești în tot mai multe situații. Și în curând o să treacă într-o obișnuință și apoi se va transforma încet, încet într-un egoism feroce. „Ce-mi pasă?” va circula ca un nebun în capul nostru, îndreptățit de scurtul drum care ne-a mai rămas, de durerile atroce care ne țin noaptea treji, de invidia față de cei mai tineri sau mai sănătoși sau mai în putere. Ce-mi pasă? Da, ce-mi pasă?

     Dacă ne gândim la sfârșit?  Desigur că ne gândim. Dar e o noțiune abstractă, va veni cândva. Dar dacă azi n-a venit, s-ar putea să nu vină nici mâine, așa că la asta nu mă gândesc acum, nu azi. Suntem fataliști. Cum o fi o fi, tot nu putem schimba nimic și atunci uneori, câte unul dintre noi, mințindu-se în continuare că e tânăr, confunda fatalismul cu fatalul si face fără să gândească prea mult ceva ca în tinerețe. Pentru ultima oară.

***  Inapoi la cu prins

Tinerete fara  batranete

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .