Toți suntem la fel

     Nu știu de ce ne imaginăm noi că oamenii din alte țări sunt altfel. Aproape credem că oamenii din țări îndepărtate n-au mai nimic comun cu noi. Eu cred că ei, oamenii, nu sunt altfel ci obiceiurile și modul lor de viață e poate altul fiindcă unul trăiește la mare, unul la munte și cel de la munte n-o să împletească plase de prins pește, așa cum cel de la mare n-o să doboare copaci. Dar ei  sunt la fel. Dacă s-ar fi  născut unul în locul celuilalt, ar fi făcut precis ce face celălalt.

     Mă uit la televizor la vreo emisiune despre oamenii din Anzi și, în hainele lor colorate, îi văd cum străbat kilometri prin munți, cu pasul măsurat și încet, mergând cu greutățile în cârcă. Mă uit la ei fascinat de coloritul hainelor, de frumusețea locurilor în care trăiesc, dar nu m-am gândit niciodată la cât de greu e pentru ei să trăiască la înălțimile alea, cum muncesc, cum se joacă, cum respiră. Sunt niște oameni care aparțin acelor locuri și mă gândesc că e normal să fie așa. Ei sunt altfel decât mine. Eu mă sui în mașină și mă duc la serviciu, îmi cumpăr pantofi de la prăvălie. Așa e pentru mine normal. Așa cum pentru ei e normal să cutreiere munții. Nu-i pot înțelege fiindcă în lumea mea eu trăiesc altfel decât ei în lumea lor.

     Am lucrat la peste cinci mii de metri undeva în Anzii chilieni, undeva în deșertul Atacama. Acolo sus aerul e așa de rar că nu-ți ajunge să-ți umpli plămânii. Când simți că nu mai merge, tragi o gură de oxigen dintr-o butelie ca să poți să-ți  continui drumul. Cu timpul te obișnuiești, dar niciodată n-o să poți alerga sau sui o scară așa cum o faci acasă. E chinuitor să depui orice efort, parcă nici mintea nu-ți funcționează așa cum ești tu obișnuit. Și-atunci mi-am adus aminte de emisiunea despre Anzi și despre locuitorii lor care, ca și mine acum, muncesc în aerul acesta rarefiat al marilor înălțimi. Și am crezut că ei sunt altfel, că așa i-a făcut natura, altfel decât mine. Așa am crezut până nu l-am cunoscut pe Felix, un bolivian care trăiește în Brazilia și muncește în Chile, alături de mine. L-am întrebat:

     - De unde vii, unde te-ai născut?

Mi-a zis un nume de sat necunoscut mie, pierdut în munți.

     - La ce înălțime e satul tău?

     - La patru mii de metri.

     - A, i-am spus eu, ce bine e de tine că nu trebuie să te aclimatizezi ca noi ăștia veniți de jos.

     - Ba da, mi-a răspuns el, mi-a fost greu primele vreo două zile, de abia am putut respira.

M-a mirat răspunsul lui, el omul crescut în munți înalți. M-a mirat că și el e ca mine. Am crezut că el e altfel, am crezut că toți bolivienii sunt altfel, că toți bolivienii trăiesc undeva sus și că pentru ei orice ascensiune și orice muncă în aerul ăsta rarefiat e floare la ureche. Așa am  crezut.

     Am băut cu el un ceai din frunze de coca din termosul pe care îl purta mereu cu el și am avut impresia că nu mai simt gerul și vântul. Parcă și oboseala mi-a trecut un pic. S-a uitat amuzat la mine, evident așteptând reacția asta și m-a întrebat:

     - E bun, nu-i așa?

     - Da, e magic, i-am răspuns eu și am plecat amândoi mai departe la lucru, cu pași măsurați

și înceți, așa cum am văzut la televizor că merg oamenii din Anzi.

     Acolo sus, cu mine, au fost francezi, germani, suedezi, chilieni și toți am suferit de lipsa de aer, toți am tremurat la gradele sub zero și sub vântul care te dărâma. Și toți am lucrat împreună și n-am văzut chiar nicio deosebire între noi. Am împărțit cantina și micuța sală îmbogățită cu puțin oxigen dintr-o butelie nu prea frumos mirositoare, am mâncat împreună și am râs împreună. Acolo n-a fost nici un român, nici un german, nici un suedez, nici un bolivian. Erau doar oameni.

 ***  Inapoi la cuprins

 Toti suntem la fel 

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .