Dacă cineva m-ar întreba dacă trăiesc în trecut sau în viitor, i-aș răspunde foarte prompt că în prezent. Și dacă nu, în niciun caz în trecut. Dar dacă mă întreb eu pe mine însumi, atunci mă îndoiesc de asta. La vârsta asta, viitorul e mai scurt decât trecutul, iar dacă am ghinion, viitorul e mult mai scurt. Nu poţi schimba mare lucru chiar dacă ne chinuim, acum în ceasul al doisprezecelea, să trăim sănătos. Și atunci de ce mă mir că mă gândesc așa de mult la trecut. Trecutul ăsta lung în comparaţie cu ce va veni cuprinde de fapt aproape întreaga mea viaţă: copilărie, adolescență, copilăria copilului meu, copilăria nepotului meu, scoală, iubire, timpul în care moartea era doar o noţiune abstractă şi sănătatea era  un lucru la care nu trebuia să te gândeşti. Trecutul mi se pare infinit de lung. Când mă gândesc la câte am trăit, câţi oameni am cunoscut, cât am călătorit, am muncit, am suferit sau m-am bucurat, totul mi se pare ca o perioadă așa de lungă de parcă aș  fi trăit o veşnicie. Că a fost bine, că a fost rău, totul a lăsat o amprentă la care mă gândesc câteodată şi mi se pare că s-a întâmplat aievea, nu acum câteva zeci de ani, pe vremea când eram un copil prost şi neştiutor sau un adolescent credul şi îndrăgostit. Totul a rămas în mine şi muntele ăsta de amintiri e trecutul. Trecutul meu. Trecutul pe care fiecare îl are, că îi place să se gândească la el sau nu. Mie îmi place. Și gândindu-mă la trecut, în minte îmi apare veșnic antipodul lui: viitorul. Viitorul meu. Ce-a mai rămas din el e o chestiune nedefinită. Mecanismul ruginit trebuie uns din când în când şi pentru scurt timp ajută. Dar cât? Pretenţiile scad. Acum zece ani eram fericit în vârful muntelui, azi când ajung în vârful dealului, mâine probabil când am reuşit să mă sui în pat. Nimic nu vine deodată, neaşteptat, doar noi ne facem că nu vedem. Când ajungi să trebuiască să-ți iei un pic de avânt ca să te ridici de pe scaun, te gândeşti că e doar acum, de data asta, că eşti obosit. A doua, a treia oară accepţi totul ca pe o faptă normală. Da, normală. De aici încolo ăsta e normalul dar şi normalul ăsta se schimbă mereu. Te scoli de pe scaun apoi doar cu ajutorul bastonului, în curând doar ajutat de cineva, la urmă deloc. Nu e trist, e normal. Dacă treci prin toate aste faze, înseamnă că ai putut ajunge până aici. Fii fericit, nu te văita că eşti bătrân.

     Fiecare vârstă are frumuseţea ei. Copilăria cu inconştiența, adolescența cu iubirea, maturitatea cu familia, copiii, bătrâneţea cu înţelepciunea. Da, înţelepciunea. E toată experiența pe care ai strâns-o în atâţia ani şi care în fața copiilor tăi nu contează, în fața lor eşti doar un neajutorat anacronic care nu înţelege nimic din lumea de azi. Ba o înţelegem. O înţelegem foarte bine, chiar dacă avem greutăţi să manipulăm telefoanele sau televizoarele moderne. Dar noi cunoaştem şi liniştea dinaintea telefoanelor mobile şi pacea înainte de tumultul modern. Ne acomodăm cum putem chiar dacă uneori ne e greu să înţelegem societatea din jur, dar ne acomodăm. Ne acomodăm copiilor când ne privesc de sus atunci când ne explică ceva, ne acomodăm nepoţilor care, râzând, ne arată câte vreun joc pe calculator pe care nu-l pricepem. Luptăm permanent cu viitorul nostru. Cum va fi şi mai ales cât va dura. Dar până atunci însă, să ne bucurăm de fiecare zi pe care am trăit-o. Poate e ultima. Carpe diem!