Marele Guru - Poveste adevărată

     Când s-a născut erau o familie fericită. A râs, a plâns, s-a jucat ca oricare copil cu o mamă şi un tată grijulii şi iubitori. O bunică blândă şi răbdătoare se uita la ea ca la o minune. Nimic nu prevedea furtuna care va veni în doar puțini ani.

     Prima dată, bărbatul s-a întâlnit undeva, întâmplător cu un tip cu care a început să vorbească Au vorbit ore întregi şi la urmă l-a convins. Lumea asta ar fi prea rea, o lume păcătoasă şi singura modalitate să-ţi salvezi sufletul era s-o părăseşti. Nu fizic, doar sufletul trebuia să-şi urmeze o altă cale, calea Marelui Guru. În lumea lui, sufletul poate să se odihnească şi să urmeze drumul către nemurire, departe de orice tentaţie sau păcat. În lumea lui, așa i-a povestit, toţi sunt fericiţi, nu mai există greșeli, nu mai există gânduri rele, nu mai există decât fericirea supremă pe care meditaţiile şi regulile ţi le oferă. Și lumea asta era aici, nu departe, o enclava în tot ce există rău în jur, o insulă de pace în tumultul lumii exterioare dominată de ură, egoism, invidie. „Hai, vizitează-ne”, i-a spus străinul. Și într-o zi s-a dus să-i viziteze. L-au plimbat peste tot, i-au arătat totul. Câteva zeci de oameni cu privire liniştită şi fericită. Toți munceau şi munca le părea parcă o bucurie. O comunitate în care toţi erau egali şi fiecare contribuia la comuna bunăstare. Privirile lui au început să zboare de la un chip la altul, plin de admiraţie, plin de un ceva pe care nu şi-l putea explica. Ceva plin de pace, un soi de fericire pe care până acum n-a simţit-o niciodată. A văzut grupuri şi grupuri, grupuri de femei şi grupuri de bărbaţi, niciodată grupuri amestecate şi asta l-a nedumerit o clipă. A întrebat dar răspunsul blajin al străinului a fost doar: „o să afli, te duc la  cineva care o să-ți explice totul”.

     Au intrat într-o încăpere luminoasă cu un birou într-un colt. Austeră şi albă,   într-un colt ardea o lumânare în fața unei fotografii cu ramă neagră reprezentând unui bătrân cu barbă sură. Pe un scaun, în spatele biroului stătea un bărbat între două vârste, zâmbind prietenos. „E Gurul?”, l-am întrebat în şoaptă pe străin. „Nu, nu mai avem niciunul. Adevăratul Guru s-a stins acum câţiva ani şi nimeni nu poate să-i ia locul. El a fost unic dar învăţătura lui trăieşte în locul  lui în noi.

     S-a așezat pe un scaun şi a aflat ce trebuia să afle pentru început. A aflat că sufletele noastre sunt păcătoase, păcătoase prin gândire, prin fapte, prin păcatul împerecherii. A aflat că în lumea restrânsă între gardul ce înconjoară cele câteva hectare, femeile şi bărbaţii trăiau despărţiţi şi munceau despărţiţi. Că totul era în comun dar trăiau separat, trăiau așa de bună voie fiindcă ştiau că altfel sufletul    nu-şi va găsi niciodată calea spre fericirea supremă. A aflat că totul era pus în comun, că toţi şi-au pus în comun tot avutul, că dacă vrea să intre, va trebui să renunţe la tot ce viața banală şi păcătoasă i-a oferit până atunci: bani, libertatea de mişcare prin lume, individualitate. În schimbul lor va primi dezlegarea de tot ce a fost rău până atunci, de toate păcatele pe care le-a înfăptuit cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau inconştient, dezlegarea sufletului și pregătirea lui pentru Marea Călătorie către locul unde o să-l întâlnească pe Marele Guru, în lumea desăvârşită, ideală.

     Au durat luni de zile până şi-a convins soţia. Fetița avea patru anişori. Bunica asculta disperată, prinsese şi ea pe ici pe colo câte ceva, de ajuns să completeze restul, să îşi dea seama că în curând vor pleca, vor pleca definitiv pentru ea, că exista o forţă mai mare decât orice care îi îndeamnă să facă asta. Și copilul, lumina ochilor ei o să plece cu ei. N-avea ce face, era ca un fapt împlinit.

     Când au plecat parcă erau în transă. Despărţirea a fost scurtă şi rece, o despărţire de lumea în care sufletul niciodată n-o să poată să-şi găsească liniştea. Bunica făcea parte din ea. Plecau pentru totdeauna către lumea păcii şi liniştii în care sufletele trăiesc în deplină armonie. Nu regretau nimic, de parcă ar fi aşteptat toată viața momentul ăsta. Nicio teamă despre ce va fi, doar graba de a scăpa de aici. Fetița  cu ursuleţul în mână îi urmă nedumerită, uitându-se când la părinți, când la bunica ei, tăcută, cu lacrimile în ochi. Nu ştia nimic, viitorul ei era hotărât de alţii.

     Au fost primiţi în linişte, toţi le zâmbeau. O ultimă privire şi mama cu fetița au plecat către clădirea femeilor, tatăl către cea a bărbaţilor. O ultimă privire, poate ultima din tot ce a fost atâţia ani. Ultima privire din tot ce a rămas din momentul în care s-au întâlnit pentru prima dată, când s-au îndrăgostit unul de celalalt, când au râs şi plâns împreună, când li s-a născut fata pe care o iubeau atât de mult. Dar în această ultimă privire era înţelegerea că e bine ceea ce fac, pentru sufletele lor, al fiecăruia dintre ei, pentru sufletul fetiței.

     În comunitate ea era singurul copil. Avea o cameră cu câteva jucării de lemn, o păpuşă din cârpe şi ursuleţul pe care l-a adus cu ea. Era o fetița cuminte şi blândă. Pe mama o vedea doar dimineaţa când se trezea şi seara când ea venea de la muncă. Pe tatăl nu-l vedea niciodată. Când întreba de el i se răspundea cu un zâmbet şi o mângâiere. Și curând l-a uitat, a uitat jocurile lor şi poveştile pe care i le spunea seara. Trăia acum în altă lume.

     Când a ajuns la vârsta de scoală, i-au făcut o sală de clasă numai pentru ea. Cu tablă, bancă şi, din sat, venea o învăţătoare care a învăţat-o să scrie, să citească, aritmetica. Mai pe urmă, i-au adus profesori pentru celelalte. Învăţa aproape ca toţi copiii de altundeva. Nu se plângea de singurătate, credea că așa e normal. Nu cunoscuse altceva. Când nu învăţa, lucra alături de femei sau medita. Meditau de câteva ori pe zi în încăperea luminoasă şi austeră. Aşezate pe scaune, cu capul aplecat, căutau drumul sufletelor lor către eliberare. Pe urmă vorbeau între ele aproape în şoaptă, zâmbind, fără râsete. Nimic nu amintea de lumea de afară, muzică, televizor, radio. Doar muncă şi meditaţie, meditaţie şi muncă.

     Muncile grele le făceau bărbaţii. Pe ici pe acolo, inevitabil, mai treceau pe lângă femei dar parcă nici n-ar fi existat. Poate doar pe furiş câte o privire şi aia înecată în mustrări de conștiință. Dar undeva, sus, o ierarhie puternică şi neobservată conducea această maşinărie cu rotițele ei bine unse. Undeva, un organizator şi o organizatoare conlucrau, neglijând regula separării dar nimeni nu se gândea la asta. Creierele lor erau așa de aliniate într-o singură direcţie încât parcă și simţurile li    s-ar fi tocit, a dispărut frumosul, curiozitatea, totul era stabilit prin reguli rigide acceptate de bună voie. O viața fără surprize, fără meandre.

     Fata a ajuns la optsprezece ani. Terminase școala ei singuratică şi muncea cu femeile zi de zi. Era fericită în felul ei fiindcă nu ştia că există şi altceva decât aceasta lume în care trăia. Într-o zi, pentru prima dată de când era aici, un bărbat i s-a adresat. S-a speriat, nu că ar fi fost conştientă că o regulă majoră a fost încălcată dar era ceva nefiresc. A vrut să fuga dar bărbatul i-a spus încet: „Sunt tatăl tău”. O clipă, amintiri ascunse de foarte mulți ani au făcut-o să se oprească. O clipa, prin fața ochilor i-au trecut fugar amintiri demult uitate. Râsul şi jocurile, poveştile de seară. A rămas încremenită aşteptând. „Am greşit. Nu față de mine ci față de tine. Noi am ales calea asta de buna voie, tu nu. Sunt bolnav, foarte bolnav şi în curând îl voi întâlni pe Marele Guru. De aia am îndrăznit să-ţi vorbesc. Du-te! Pleacă de aici şi trăieşte în lumea de dincolo, în lumea reală în care te-ai născut! Noi am putut alege, tu nu. E nedrept. Dacă o să vezi că aici e mai bine, întoarce-te, dar trebuie să vezi totul ca să poţi decide”.

     Au trecut luni. Pentru fată pacea de până acum s-a terminat. Niciodată n-a realizat până atunci cât de singură e pe lume şi cât de puţin ştie despre sine şi despre ceilalţi. Marele Guru era doar o idee foarte îndepărtată, curiozitatea a devenit mai mare decât puterea lui de atracţie. Curiozitatea despre ce e în afara gardului creștea zi cu zi. Acum a început să facă legături cu informaţiile sporadice pe care profesorii ei i le-au strecurat cu, sau fără voie, despre lumea din afară. A început să înţeleagă o grămadă de lucruri, a început să se înţeleagă pe sine. A început să înţeleagă că freamătul pe care mai ales noaptea îl simţea în trupul ei şi pe care încerca să-l domine prin meditaţii era ceva firesc, ceva frumos. Pentru prima dată  s-a gândit că în afara ei pe lume mai există şi alţi copii despre care nu ştie nimic, cum vorbesc, cum se joacă, cum gândesc. Pentru prima dată s-a gândit să plece.

     Mult timp a ţinut doar pentru ea aceste gânduri, pe urmă i-a povestit mamei. Mama n-a zis mai nimic, doar că o să-i fie greu, foarte greu. Peste câteva zile a fost chemată în biroul alb cu fotografia Marelui Guru. Pentru prima dată a stat de vorbă cu bărbatul ăsta. Ştia cine e. I-a povestit sincer totul, nu putea decât să fie sinceră, minciuna sau prefăcătoria erau lucruri necunoscute pentru ea. Bărbatul i-a spus şi el că n-o să fie bine pentru ea şi, nu direct, dar un voal de ameninţare a acoperit întreaga discuţie. Dar degeaba. Hotărârea era luată. A plecat.

     I-au dat o valiză cu cele câteva lucruşoare pe care le avea, i-au cumpărat un bilet de tren, i-au dat câţiva bani, actele personale şi o adresă a serviciului social unde să se ducă. Au dus-o până la gară şi au suit-o în tren.

     Primele clipe au fost un amestec de curiozitate şi teamă. Curiozitate pentru tot ce era în jur: oameni, îmbrăcăminte, maşini, clădiri, teamă de necunoscut, teama animalului crescut în cușcă şi lăsat deodată liber în mijlocul pădurii. S-a suit în tren şi a rugat pe cineva să-i spună când va trebui să coboare.  S-au purtat frumos cu ea de parcă tuturor le era mila neştiind de ce Dar pe figura ei stătea o aură de linişte, sinceritate, nevinovăţie, încât oamenii, instinctiv, au ajuta-o. Nu ştia ce va fi, unde va trăi, lumea în care păşea era prea mare şi prea necunoscută ca să-şi facă vreun plan. La bunica nu mai putea merge, bunica murise.

     Când a coborât din tren a fost complet pierdută. Aşteptând acolo i s-au furat actele şi banii. Nu mai ştia ce să facă. Cineva a dat pentru ea telefon la comunitate şi au venit s-o ia. S-a întors şi şi-a reluat viața de dinainte dar după două luni a spus din nou că vrea să plece. Gustase un pic din lumea de afară, suficient ca să nu mai dorească să rămână. De data asta a avut mai mult curaj. Din gară a mers pe jos o ora până la adresa serviciului social. De aici a fost mai uşor. După ce a povestit totul, ei au ştiut deja ce trebuie făcut. I-au găsit un îndrumător şi o cameră undeva în oraş. A primit bani cât să poată trai. Dar totul era nou şi necunoscut. Simplul fapt să folosească banii sau să cumpere ceva a fost o aventură. A trebuit să înveţe totul, cum să vorbească cu oamenii, cât costă lucrurile de care avea nevoie, cum să ajungă dintr-un loc în altul, cum să dea un telefon.

     Niște bune cunoştinţe ale bunicii au aflat ca e afară şi au venit s-o ia ca să o ducă pentru câteva zile la ei. I-au povestit despre bunica ei, a plâns, probabil că subconştientul ei păstra încă amintirile. Au dus-o la o prăvălie de haine şi i-au cumpărat ce-i trebuia. Haine normale pentru o fată tânără. S-a uitat în oglindă şi a pufnit-o râsul. Pe urmă s-a întors mirată într-o parte şi în cealaltă să se admire. I-a plăcut. Au descusut-o de toate ca să ştie cum şi unde s-o poată ajuta, au învăţat-o lucruri mărunte pe care fiecare om le găseşte banale. Asculta răbdătoare şi curioasă, nota în minte fiecare amănunt fără să întrebe ceva. Când a plecat de la ei, era deja puţin altfel. Aflase câte ceva din secretele vieţii.

     Au fost în jurul ei mulți care au ajutat-o. Neajutorarea ei parcă îi obliga cumva s-o ajute. I-au găsit un loc la o scoală să înveţe o meserie. Erau băieţi şi fete. A găsit asta minunat, incredibil dar minunat. Toți erau ca ea și ea era ca ceilalţi. Nu  s-a gândit cu regret la anii din comunitate ci cu bucurie la ce trăieşte acum. S-a îndrăgostit de un băiat sau cel puţin a crezut ca e iubire. A terminat școala şi a început să muncească. S-a mutat împreună cu băiatul şi pentru prima dată în viața ei a simţit că e liberă, liberă de reguli şi contrageri. Viața intrase pe un făgaş normal, normalul de afară.

     Ar fi vrut s-o mai vadă pe mama ei dar nu i-au dat voie. A primit o scrisoare prin care mama o ruga să nu mai încerce s-o contacteze. Cumva a simţit că cineva i-a dictat scrisoarea asta, nu putea fi mama ei. Cu toată tristeţea, n-a mai insistat. Ştia cum e. A scris o scrisoare ca s-o lase să meargă la mormântul tatălui ei. Nici asta nu i-au permis. Lumea lor se închisese pentru ea. Trăia acum în altă lume. Sau poate între ele.

   *** Inapoi la cuprins

Marele Guru

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .