Am câteva întrebări la care n-o să găsesc niciodată răspunsul. N-o să-l găsesc fiindcă nu pot să întreb. Pe cine ar trebui să întreb, unii sunt deja plecaţi dintre noi, unii sunt plecaţi departe şi soarta ne-a despărţit de mulți ani, pe alţii n-am curajul să-i întreb. Așa că întrebările astea o să mi le pun în continuare doar mie şi o să speculez cum ar putea fi răspunsul, fără să ştiu vreodată dacă răspunsurile, într-o multitudine de variante, ar fi adevărate sau nu.

     Sunt întrebări de tot felul. Unele așa de banale încât îmi vine să râd când mi le pun. Aș vrea s-o întreb pe mama cum făcea ea plăcinta cu mere. Am găsit într-un caiet de-al ei reţeta şi am făcut-o literă cu literă, exact așa cum scria ea acolo şi a ieşit cu totul altceva. Dar nu pot s-o mai întreb şi dacă scriu asta, poate chiar o să mai încerc o dată, cine ştie, dacă mama veghează din cer de undeva asupra mea, poate o să-mi ia nevăzută mâna şi o să mi-o îndrume să pun exact atâta făina, atâta sare şi ce-o mai trebui ca să iasă așa cum o făcea ea, nu ca în reţeta ei. Aș vrea să-i întreb pe bunicii mei ce-au fost bunicii lor ca să ştiu şi eu mai mult de două generaţii de unde mă trag, cine sunt eu. Dar nu îmi răspund dacă îi întreb şi așa rămân cu întrebările mele atârnate în aer de ani şi ani, neesenţiale şi totuşi atât de legate de mine şi de trecutul meu încât aș da orice ca să le aflu răspunsul. Da, întrebări banale, iar dacă le priveşti dinafară ai zice că n-au importanță fiindcă plăcintă bună cu mere o să găseşti la orice cofetărie mai ca lumea. Nu-i vorba însă de plăcinta în sine, e vorba de gustul ei, de gustul special al ei, așa cum numai mama putea să-l dea, de mirosul de cuptor încins din bucătărie, de sunetul tăvilor vechi, înnegrite, din tablă, atunci când le băga în cuptor, izul de scorţişoară, căldura din încăpere, căldura cu care mama făcea prăjitura, cu care mama făcea pentru noi prăjitura. Și atunci întrebarea nu mai e o simplă întrebare ci poartă în spatele ei toată greutatea amintirilor de atunci. Poate că fără să-mi dau seama, simplul fapt că aș reuşi să fac plăcinta asta mi-ar readuce pentru un moment un piculeţ din trecut. Un minut de trecut, doar atât. E foarte mult.

     Sunt unele întrebări pe care nu ştiu nici eu exact de ce le-aș pune. Poate fiindcă persoanele care mi-ar putea da răspunsul la ele au dispărut din viața mea de ani şi n-am mai apucat să le-o pun. Pe unii i-am căutat şi nu i-am găsit. Nu i-am căutat ca să-i întreb ceea ce aș fi vrut să-i întreb ci cred ca a fost invers, întrebarea mi i-a adus din nou în minte şi m-am apucat să-i caut. Pe unii i-am găsit şi atunci întrebarea, în bucuria regăsirii şi-a pierdut atât de mult din importanță încât a părut inutilă. Pe alţii n-am reuşit să-i regăsesc şi întrebarea persistă în mintea mea alături de încercările mele de regăsire. Uneori mă gândesc că soarta, duşmană sau prietenă a noastră, oricum, de multe ori mai inteligentă decât noi, hotărăşte să nu-i găsesc fiindcă poate, răspunsul lor ar fi atât de banal încât dezamăgirea ar fi mai rea decât căutarea răspunsului.

     Sunt întrebări pe care le-aș pune unor persoane pe care le  cunosc şi totuşi nu le pun. M-am gândit mult să-i întreb şi de fiecare dată mi s-a părut că poate nu a venit momentul, poate că încă în jur atmosfera nu e propice ca întrebarea mea să umple spaţiul dintre noi. Cred că e o nesiguranţă, o teamă că odată pusă întrebarea nu numai că n-aș primi răspunsul dar odată cu ea s-ar crea o răceală şi o tăcere eternă pe care aș regreta-o profund. Mi-e teamă că punându-le întrebarea pe care am vrut să le-o pun atâţia ani, aș putea fi înţeles greşit, întrebarea mea să fie altfel interpretată decât am vrut eu s-o pun şi atunci toate punţile s-ar rupe. Definitiv. Merită? mă întreb eu amânând veşnic s-o pun, cu toate că uneori sunt așa de tentat s-o fac încât trebuie să număr în gând până la zece ca să nu acţionez pripit şi apoi să-mi pară rău. Poate pentru că am mai trăit experiențe similare și asta mă împiedică s-o fac, am trăit ce înseamnă să fii prost înţeles şi nu merită riscul. Și totuşi întrebarea persistă în mintea mea şi ar fi o uşurare să-i aflu răspunsul. Nu e o curiozitate sau nu e numai o curiozitate, e mai mult de atât. E o verificare a tuturor supoziţiilor pe care le-am făcut în mintea mea, un răspuns la procesul în care eu am fost în acelaşi timp şi acuzatorul şi avocatul apărării mele, e speranța că în răspuns voi afla că nu am fost vinovat, că nimeni n-a fost vinovat, că a fost doar o neînţelegere. E o dorinţă să aflu dacă şi de ce s-a întâmplat așa. Să aflu răspunsul din punctul de vedere al celuilalt, poate doar să verific dacă presupunerile mele  au fost adevărate, chiar dacă adevărul lor m-ar durea. Incertitudinea e uneori mai dureroasă decât adevărul.

     Uneori mai primesc câte un răspuns la câte o întrebare care mă roade de mult timp, răspuns voalat, nesigur, dar totuşi un răspuns. Uneori câte o întâmplare  sau vreo vorbă auzită întâmplător îmi dau răspunsul. Dar majoritatea întrebărilor vor muri împreună cu mine fără ca cineva să ştie că mi le-am pus.

     Presupun că fiecare poartă povara întrebărilor fără răspuns. Dacă mă întrebaţi, promit că eu mă voi gândi mult înainte de a vă răspunde dar vă voi răspunde totuși.  N-o să las niciodată ca între noi să rămână răceala şi tăcerea eternă.