Azi noapte am avut unul din visele alea la care, atunci când te-ai trezit, rămâi cu ochii închişi încercând să-l continui ca să-i știi sfârşitul pe care însă n-o să-l afli niciodată.

     Se făcea că aveam vreo şaptesprezece ani şi stăteam în banca întâi din stânga într-un mic amfiteatru cu bănci aşezate pe trei rânduri ca la școală, bănci vechi, cu pupitre, cu lemnul lustruit de coatele zecilor de generaţii de elevi. Era o sală întunecată, cu o catedră lungă şi o tablă neagră în spatele ei. Mă pusesem în banca întâi fiindcă prelegerea, deşi în vis n-am aflat despre ce era vorba, mă interesa foarte tare şi când am intrat eu în sală, nu era aproape nimeni. Apoi sala a început să se umple, nu cu elevi ci cu oameni maturi, mai toţi bărbaţi, îmbrăcaţi elegant de parcă ar fi fost de la nişte ambasade sau cam așa ceva. Pe locul de lângă mine s-a aşezat o fată cam de vârsta mea. O fată așa de frumoasă cum cred că în viața mea  n-am mai văzut. Era subţirică, cu părul negru şi o piele puţin măslinie. Niște ochi mari şi calzi, un nas puţin rotunjit, un aer plăcut, lipsit de orice aroganță. Ne-am zâmbit ca orice tineri de şaptesprezece ani care se uită pentru o fracţiune de secundă unul la altul şi se plac. Până să înceapă prelegerea am vorbit de una, de alta, nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă sau la ce școală merge. Habar n-am despre ce am vorbit. Apoi a apărut un domn în costum de culoare închisă şi ne-a vorbit despre ceva, cred că ceva social, dar în visul meu se pare că asta n-avea nicio importanță. Visul se concentra pe fata aia frumoasă la care din când în când trăgeam cu ochiul şi care făcea şi ea la fel, iar dacă privirile noastre se întâlneau, priveam amândoi repede înainte, de parca ne-ar fi fost ruşine că am fost surprinşi asupra faptei.

     În prima pauză mă pregăteam să aflu mai multe despre ea. Nu eram timid, aș fi vorbit cu ea ca să aflu cât mai multe, cine ştie, poate aș fi putut s-o întâlnesc după aia cândva, undeva, am fi putut să ne plimbăm împreună, să mergem la un film, să ne ţinem de mână. Dar n-am apucat. Un domn cu alură de diplomat s-a apropiat de ea şi cu o plecăciune scurtă a capului a salutat-o protocolar şi a întrebat-o ce mai face unchiul ei, Abdullah. Au început o conversaţie pe care eu n-am putut          într-adevăr s-o urmăresc, o conversaţie despre persoane şi locuri de care nici n-am auzit. Fata asta frumoasă de lângă mine era nepoata unui prinț iranian, crescută în mai multe țări, umblată la cele mai bune școli şi internate din lume, se învârtea  într-o lume pe care un muritor de rând n-a văzut-o decât în filme. Și cu fata asta eu am stat de vorbă de parcă eram colegi de clasă, am stat de vorbă despre banalităţi, am flirtat cu ea chiar. Brusc între mine şi ea s-a născut un hău adânc peste care nu se putea trece. După plecarea domnului şi-a continuat discuţia cu mine de parcă ar fi fost cel mai normal lucru de pe lume să vorbeşti cu un diplomat fără nicio reţinere, ca de la egal la egal şi apoi brusc să se întoarcă și să vorbească cu mine, un simplu muritor, un elev banal dintr-o scoală banală, cu o viață banală, aflat întâmplător în acelaşi timp și în același loc cu ea. Am încercat s-o citesc dar n-am găsit nici cea  mai mică urmă de aroganță, de senzaţie că ar fi mai mult decât ceilalţi din jur, că ar veni dintr-o altă lume. A continuat să vorbească cu mine dar parcă un nod mi-ar fi închis gâtlejul. Reuşeam să silabisesc câte ceva, mi-era chiar ruşine că nu sunt în stare să fac cât de cât o conversaţie cu ea.

     În pauza dintre sesiuni m-am scuzat și am ieşit afară. Am aşteptat până sala s-a umplut din nou, apoi, ca un hoț, m-am strecurat şi eu înăuntru prin ușa din spate şi m-am aşezat în ultima bancă. Am văzut-o de acolo cum se tot întoarce cu ochii spre ușa din spate a sălii, puţin nervoasă, puţin tristă, puţin nedumerită. Mi-am dat seama că mă caută pe mine dar ce puteam eu să fac. Ce-aș fi căutat eu lângă nepoata prințului Abdullah al Iranului? Și totuşi între noi era ceva, ceva pe care eu o simţeam ca un cuţit în inimă şi ceva care stătea în privirea ei care mă căuta febril în sală. Dar între lumile noastre nu erau intersecţii. Ea în prima, eu în ultima bancă. Ca şi în viață.

                                                      ***

     Au trecut câteva săptămâni de atunci şi gândurile mele nu puteau să părăsească banca întâi a amfiteatrului, zâmbetul acela natural şi tineresc, privirea ochilor mari şi negri, mirosul nedefinit şi minunat. Într-o zi, o cunoştinţă a tatălui meu care lucra într-un minister, m-a sunat la telefon ca să-l însoţesc undeva. M-am dus. Am intrat  într-o casă mare şi arătoasă, ne-a deschis un bărbat în livrea. Nu mai fusesem într-o asemenea casă. Am ghicit într-o clipă cine locuia în ea şi m-a cuprins un tremur interior, un amestec de uimire, speranţă şi o trăire pe care numai apropierea a doi tineri care se plac ţi-o poate da. Nu putea fi adevărat, e un vis, mi-am spus eu în visul meu. Nu poate fi adevărat dar speranţa din mine îmi spunea: o, ba da, este.

     Am fost invitaţi într-un salon mare cu mobilă cu un uşor iz oriental şi ne-am aşezat. Peste câteva clipe a apărut o femeie în a cărei frumuseţe am recunoscut cine era. De ce mă invitase? Fiindcă evident cunoștința tatălui meu era doar însoţitorul, eu eram personajul principal. Un milion de întrebări mi-au răsărit în minte şi nici măcar la una n-am găsit răspuns. Stăteam acolo şi conversam politicos cu o mamă a cărei fiică era pe undeva prin apropiere, o simțeam, îi simțeam prezența, conversam încercând să ascund uriaşa nerăbdare. Când o să apară? Cum o să fie? Ce va urma? Ușa mare de lângă şemineu s-a deschis în sfârșit, încet şi, în clipa următoare, m-am trezit. Nuuuu….