Efemer

     „Asta-i viața, efemeră, trecătoare. Chiar dacă ceva dispare, nu înseamnă că nici n-a fost.” N-am spus eu asta, am luat-o dintr-un roman pe care tocmai l-am citit, dar e mult adevăr în asta.

     Am cunoscut-o pe doamna X acum vreo câteva veacuri, mi-e şi greu să-mi aduc aminte cum arăta pe atunci. Uneori fac un efort să-i regăsesc imaginea dar se amestecă cu atâtea alte figuri încât nu reuşesc să conturez exact o imagine la care să spun: da, așa arăta. Să-i văd figura așa cum aș vedea o fotografie clară, măcar o fotografie în alb-negru. Se estompează, pe moment am senzaţia că reuşesc ca după o scurtă clipă toate contururile să curgă ca o acuarelă lăsată în ploaie până nu mai rămân decât nişte pete amorfe, nedefinite. Îi spun doamna X fiindcă bănuiesc că e măritată acum şi X-ul nu e pus ca să-i ascundă identitatea ci e un X matematic, o necunoscută pe care ca s-o găsesc ar trebui să rezolv toată problema. Ar trebui s-o caut, să întreb pe unul sau altul dacă mai ştie ceva de ea… Prea multă matematică, prea mulți parametrii. Așa că acea domnişoară Lascu de acum câteva decenii va rămâne doamna X. Nu mai ştiu nimic despre ea, am mai întrebat pe câte cineva când a venit vorba de scoală, de tinereţe dar ne-am împrăştiat care încotro, din zecile de-ai noştri câţi am fost, dacă mai am contact cu câţiva. Nu este din cauza că n-am dorit așa dar viața e așa de complicată, timpul e așa de scurt încât de multe ori zici că nu-l ai sau n-ai puterea să mai faci şi altceva decât monotonul stereotip zilnic: sculat, serviciu, familie, rezolvat de probleme. Zilele trec una după alta şi când ai un pic de răgaz să răsufli, atunci îţi mai laşi gândurile să călătorească în timp şi cauţi figuri şi nume de altădată, figuri şi nume care au stat cu tine, au învăţat cu tine, au râs cu tine, au iubit cu tine. Uneori îţi aduci aminte dar de multe ori iei alfabetul de la a la z încercând să reconstitui numele vreunuia sau să-i legi figura de un nume. Într-una din clipele astea m-am sculat din fotoliu şi am răsturnat cutia cu fotografii vechi ca să găsesc poza tabloului de la terminarea liceului. Am privit chipurile din fotografie şi mi se păreau toate cunoscute dar la mai mult de jumătate nu le mai ştiam numele. Am luat o lupă dar fotografia era așa de neclară şi literele așa de mici încât n-a ajutat la nimic. Au fost şi au dispărut. Au dispărut pentru mine cu toate că au fost, că am fost ani întregi împreună la scoală, la joacă, la fumatul pe ascuns. Au fost dar pentru mine nu mai sunt. La fel ca şi doamna X. Oare ce-o mai fi făcând? E bine, e sănătoasă, are copii, e fericită? Pe unde o fi? Ultima dată când am văzut-o abia terminasem școala. Pe atunci fiecare îşi vedea de viitorul lui, ce-o să facă după scoală, nici prin gând nu ne trecea că peste câţiva ani, nu mulți, vom dispărea unii pentru ceilalți pentru totdeauna. Gândurile astea au venit mai târziu, mult mai târziu, când lumea în care trăim şi persoanele din jur au trecut prin filtrul bun-rău al simţurilor noastre şi am început să ne aducem aminte, tot mai des, de cei care ne înconjurau atunci, de demult, chiar dacă nu ne mai aducem uneori aminte numele lor sau nu le mai putem reconstitui figurile. Ca şi al doamnei X. Numele mi-l aduc aminte, doar figura mi-e greu s-o reconstitui. Într-un fel mă supară faptul ăsta fiindcă doamna X n-a fost un coleg oarecare la care i-am dat caietul de matematică să-şi copieze temele. A fost mai mult, mult mai mult. Am fost un timp prieteni, mai mult decât prieteni. Acum a dispărut. Pentru mine. Dar a existat şi existența ei e greu de şters, chiar dacă figura pe acuarelă a spălat-o ploaia. Și eu am dispărut pentru ea dar exist. Exist aici şi acum, cu trup, cu suflet, cu amintiri şi regrete, cu bucurii şi lacrimi. Existăm în două universuri paralele, dispăruţi unii pentru alții. Poate pentru totdeauna. Asta-i viața, efemeră, trecătoare.