Zbor tăcut

Concentrarea mi-a îngreunat brațele, apoi picioarele, mi-a încălzit corpul. Încet, încet simt cum liniștea și pacea lumii coboară asupra mea, mă simt ca într-un cilindru de sticlă, văzând lumea din afară, o aud și totuși e ascunsă pentru mine ca și când ar fi doar un vis. Da, lumea de afară e doar un vis, eu sunt singur cu mine, doar noi doi. Singur cu corpul meu. E o moleșeală plăcută, e o căldură, e o greutate, nici nu știu cum să descriu acesta senzație de amestec între a simți totul și a nu simți nimic fiindcă cu cât greutatea și căldura corpului meu sunt mai evidente, cu atât creierul meu le percepe mai estompate, parcă n-ar fi ale mele, parcă corpul meu nu ar mai fi al meu. E greu de explicat în cuvinte această senzație de separare în care conștientul și subconștientul își găsesc căi diferite de exprimare, unul încercând să te facă să realizezi că acest trup culcat în liniștea dimineții e corpul tău, celălalt încercând să separe corpul de acel ceva care, nevăzut, ne conduce din umbră, cel care ne împinge să facem lucruri pe care noi nici nu le-am gândit, acel ceva care reacționează rece și cerebral la orice pericol, la orice acțiune, că o vrem așa sau nu.

     Stau întins în ceața dimineții în patul călduț, nemișcat, inert, încercând să nu mă gândesc la nimic. E absurd, dar e înfiorător de greu să nu te gândești la nimic, chiar la nimic. Poți doar să-ți canalizezi gândurile la ceva, la ceva frumos, dar de undeva, în peisajul minunat din jur în care pârâul curge susurând prin vechea pădure de fag, de undeva din adâncurile negre ale neantului ies la iveală mereu și mereu gânduri negre, necazuri, vise urâte, presupuneri absurde, întrebări pe care încerci să le alungi. Reușești pentru o clipă, reușești să privești pentru o clipă pârâiașul ca din nou mintea ta să fie bombardată cu anomalii, cu fapte reale sau presupuse, cu frici de ce o să se întâmple sau ce s-ar putea întâmpla. Deschizi ochii pentru o clipită ca să rupi filmul plin de oroare și încerci, ca la un televizor, să apeși un alt buton al telecomandei, să comuți pe un canal vesel, pe unul cu un documentar despre coralii din Pacific printre care pești minunați înoată, dar televizorul tău e stricat și comută iarăși și iarăși pe aceleași posturi nenorocite în alb și negru în care problemele tale ies la iveală de undeva de unde ai încercat să le ascunzi, să le îngropi sub tone de beton.

     Stau întins cu mintea pendulându-mi între frumos și urât, între dorit și nedorit. E greu de controlat. E greu de controlat mintea. Doar corpul se lasă modelat de poruncile cuvintelor pe care în gând, în șoaptă, fără vibrația corzilor vocale, le spunem. E greu. E cald. E moleșit. E supus cuvintelor cuminte și cu supunerea lui încet, încet, totuși, tot șuvoiul de gânduri se face mai diafan, mai neconturat, ca apoi să se aștearnă o stare între somn și nesomn, între viață și moarte. O stare specială pe care n-o ai nici când dormi, nici când ești treaz, ești treaz dormind sau dormi semiconștient de corpul tău de care nu mai ești sigur că există. Poți să-i comanzi ce vrei. Încet, încet, îți ascultă poruncile simple, gândurile îți ridică mâna care în mintea ta e legată de vreun balon portocaliu umplut cu heliu. E interesant cât de simplu e, cât de real e și tu privești ca spectator cum cineva îți ridică mâna, ți-o mișcă și apoi ți-o pune la loc, liniștită, dealungul corpului tău. Ești uimit de cum se poate întâmpla, cumva îți place, cumva ți-e frică, ți-e clar că o forță mai mare decât conștientul tău are toată putere asupra ta. Această forță care zace în noi, paralelă cu noi, ca o persoană cu care ești veșnic împreună și în același timp separați, o persoană cu propria ei voință, cu propriile ei gânduri.

     În somnul adânc în care sunt acum fără să dorm, mă simt într-adevăr ca două persoane separate. Un corp pe care-l cunosc, pe care pot să-l fac să se simtă greu, sau ușor, sau cald, sau rece și una pe care pretind că o cunosc dar asta e doar o iluzie. Ne intersectam permanent cu sau fără să îmi dau seama de asta, dar această persoană nevăzută, ascunsă în mine, în creierul meu, e ca un animal fabulos pe care crezi că-l știi că există dar nimeni nu l-a văzut vreodată. Și în beatitudinea asta se poate întâmpla ca el să mă lase pentru câteva clipe mai departe liniștit, culcat în patul călduț în dimineața cețoasă și să zboare nelegat de nimeni și nimic în jurul meu. Și atunci am senzația stranie că eu sunt sus și eu sunt jos, că mă văd pe mine, așa culcat, îmi urmăresc bătăile regulate ale inimii și respiratul liniștit și nu-mi dau seama care e adevăratul eu. Și nu îmi dau seama dacă e vis sau nu, dacă e realitate sau nu. E minunat, e înspăimântător însă în același timp să te vezi pe tine din exteriorul tău. E minunat dar ți-e frică. Ți-e frică fiindcă acolo sus ești fericit și fără griji și nu ești sigur că ai vrea să te mai întorci vreodată. Ți-e frică, fiindcă simți pe undeva că amândoi sunteți unul, unul singur și o separare veșnică nu înseamnă viață, nu viață pe Pământ.