Azi, o domnişoară tânără şi draguţă mi-a oferit locul ei în tramvai. La început  n-am ştiut ce vrea şi primul meu impuls a fost s-o refuz. Dar pe urmă mi-am dat seama că probabil arăt în vârstă şi a vrut să fie politicoasă. Am acceptat locul cu un zâmbet oarecum fâstâcit şi după ce m-am aşezat am început să mă gândesc încercând să fiu obiectiv, în măsura în care poţi fi obiectiv atunci când e vorba de propria ta persoană. Trebuia s-o refuz? Să-i spun că nu e cazul? Dacă ar fi crezut că nu e cazul nu mi l-ar fi oferit, nu-i așa? Mi l-a oferit fiindcă a văzut probabil în mine un moşulică gata să cadă dacă stă câteva staţii în picioare. Pe mine, care încă drumețesc şi, în vis cel puţin, sunt în stare să sui Everestul. Am şaizeci şi cinci de ani, ce, asta-i vârsta?

     Şaizeci şi cinci de ani. Nici nu m-aş fi gândit la asta dacă nu mi s-ar fi oferit atât de politicos locul. Dacă m-aş fi gândit eu la mine, aş fi zis că mă simt, dacă nu ca la douăzeci, măcar ca la patruzeci şi cinci, hai să zicem maximum cincizeci de ani. Și că arăt ca de şaizeci. Nu mai mult. Și la şaizeci de ani nimănui şi mai ales unui bărbat nu i se oferă locul în tramvai.

     Până la urmă m-am ambalat în gândire în așa hal încât eram gata-gata să mă simt ofensat de gest şi nu a lipsit, dacă ultima fărâmă de raţiune şi de bun simt nu m-ar fi tras în jos, să-i ofer înapoi locul. Aşa că am stat cuminte pe scaun lângă tânăra domnişoară care, în picioare, încerca să-şi păstreze echilibrul la toate smuciturile tramvaiului.

     Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să  mă reped la oglindă. M-am privit din toate unghiurile dar n-am văzut mai nimic care să justifice acţiunea domnişoarei. Chelia şi burta o aveam şi la patruzeci. Părul nu mi-e complet alb. Nici măcar excesiv de stafidit nu sunt. Atunci ce? Atunci am văzut. Spatele uşor gârbovit, ochii fără strălucire. Fără ochelari poate nu le-aş fi observat, dar o grămadă de pete mici şi maronii peste tot. Pe mâini, pe fată. Și încă multe altele. Nu mai e nimic de făcut. Sunt bătrân. Avea dreptate domnişoara. Cu aceste gânduri m-am îndreptat încet, încet, către locul unde îmi ţin papucii de casă. Parcă mi-a și venit mai greu azi decât ieri să mă aplec după ei. Și ar trebui în locul lor   să-mi cumpăr nişte pâslari cum avea bunicul. Și un baston. Unul cu măciulie de argint. Și un fular de mătase la gât aşa cum am văzut la alţii de seama mea. Aiurea. Nişte papițoi care cred că un fular, o şapcă smecheră şi nişte ochelari de soare fumurii le ascund vârsta. Ba le-o scot în evidenţă că niciun bărbat tânăr nu pleacă pe stradă aşa îmbrăcat. Atunci ce să fac? Nimic. Să fii bătrân e frumos dacă ştii să guşti bătrâneţea. Cel puţin un timp. Mai încolo vom vedea. Dar dacă eşti bătrân așa ca mine acum şi pensionar pe deasupra, ai o libertate la care ai visat o viată. Sau cel puţin de când ai ieşit din copilărie. E drept că din când în când mai trebuie să faci ce zic copiii care sunt întotdeauna mai inteligenţi decât tine și care te consideră un ramolit semi-senil deși cer aproape întotdeauna ajutorul când sunt la ananghie. E drept ca în loc să te duci la sport acum te duci la doctor dar acolo, în sala de aşteptare, mai faci şi tu puţină socializare. E drept că nu mai cari două plase ci numai una deodată, dar oricum acum mănânci mai puţin. Dar dacă te sui în tramvaiul cu multă lume şi o domnişoară draguţă e așa de bine crescută că-ţi cedează locul, atunci tu stai comod pe scaun şi te uiţi la nenorociţii aia înghesuiţi şi iţi spui: nici nu-i aşa de rău.