E trist

     Aseară târziu m-am întors cu trenul acasă. Trenul era aproape gol la ora aia. Pe scaunul de lângă ușă, o bătrână. Îmbrăcată destul de ponosit, îşi ţinea mâna pe mânerul unui cărucior de piaţă vechi, pe față un zâmbet chinuit, ochii pe indicaţia verde cu staţia următoare. O văd cum se opinteşte mult înainte de staţie şi îmi dau seama că o să vrea să coboare. Se uită în jur şi în ochi îi citesc întrebarea nerostită dacă aș putea s-o ajut și teama s-o rostească tare. Mă scol şi o întreb dacă îmi dă voie s-o ajut. Îmi dă, întrebarea a fost doar retorică. Îi iau căruciorul, destul de greu de altfel şi pornesc cu el spre ușă. Mă atinge uşor pe mână şi îmi spune ca așa nu merge, căruciorul e punctul ei de sprijin, cârja ei, fără el nu poate paşi fiindcă are șoldurile bolnave. Înţeleg şi trag căruciorul înapoi ca să-i fie la îndemână. Îl apuca cu o singură mână. Și un umăr îi e bolnav. Așa că, cu paşi mici, împingând câţiva centimetri căruciorul şi aşteptând ca bătrâna, la braț cu mine să facă un pas, ajungem la ușă. Când s-a oprit trenul, i-am coborât căruciorul, i l-am pus în poziţia cea mai bună pentru ea şi am susţinut-o să coboare până a apucat cu mâna sănătoasă mânerul. Trenul era gata să plece. Am mai apucat s-o întreb dacă o aşteaptă cineva. Nu, mi-a răspuns. Trebuie să meargă singură pe picioare până acasă. Ușa trenului s-a închis cu un clămpănit şi trenul a plecat mai departe. Am rămas neclintit lângă ușă şi am socotit repede în gând: dacă pentru cei doi paşi până la ușă i-au trebuit vreo trei minute, cât timp o să-i ia până acasă, chiar dacă locuieşte nu prea departe de gară. O oră, două? În frig şi întuneric, împingând căruciorul greu de care se sprijină, cu o singură mână. Și două picioare bolnave.

     Imaginea ei mă urmăreşte de atunci. Milă, tristeţe, puțină vină, nu trebuia oare să cobor din tren şi s-o ajut? Probabil că n-aș fi coborât, era târziu, următorul tren ar fi fost peste o oră, oricum nu poţi  ajuta pe toată lumea. Și totuşi…

     Ne văităm pentru toate prostiile. Că nu vine autobuzul la timp, că nu avem  bani destui pentru maşina visurilor noastre, că nu putem sa…că n-avem timp să… Ce înseamnă toate astea față de o bătrână bolnavă care merge prin întuneric timp de două ore până acasă. Ne putem oare imagina ce-o fi fost în sufletul ei? Oare ce gândea ea la fiecare pas chinuit pe care îl făcea, sprijinită cu o singură mână de căruciorul ei greu şi vechi? Poate se întreba de ce mai trăieşte. Poate îşi spunea ca nu mai are mult şi ajunge. Poate spera că cineva, binevoitor, o s-o ajute până acasă. Și câte bătrâne din astea există... Bătrâne, bătrâni, bolnavi, săraci, copii orfani, respinşi ai societăţii. Pensionari care au lucrat o viață fără să se plângă şi acum adună sticle goale din coşuri de gunoi ca să le vândă pentru o pâine. Bătrâni îmbrăcaţi încă în paltoane care odată au fost curate şi poate elegante, cu cravata uzată la gât, ultimul simbol al unei demnităţi pierdute într-o lume nedreaptă. Și eu mă supăr că mi-a plecat tramvaiul din față? Absurd şi totuşi mă supăr. Așa cum te superi şi tu şi cum se supără mai toată lumea. Pe nimicuri.

     De zeci de ori mi-am propus să nu mai iau în serios mărunţişurile neimportante al vieţii. Sunt sănătos, cred că asta e cam singurul lucru care contează până la urmă. Necazuri cu şeful, necazuri cu serviciul, necazuri cu meşterii, necazuri cu un milion de alte lucruri. Poate pe şef îl schimbă cu unul mai bun sau poate îmi găsesc eu altceva de lucru, apa la baie mai poate să picure şi săptămâna viitoare, pun o găleată sub duș și gata. Pleacă autobuzul, vine următorul. Bătrâna cu căruciorul în schimb o să şchiopăteze pe mai departe ţinându-se cu singura mână sănătoasa de căruciorul ei greu, singurul ei punct de sprijin. Și când mă gândesc la ea, mi-e ruşine să mă mai plâng. Mi-e rușine.