Când a murit bunica, m-au trimis ai mei la cimitir să duc de mâncare la gropari. Aveam vreo paișpe ani. În locul unde trebuia îngropată bunica fusese cu mulți ani în urmă înmormântată mama ei, străbunica mea. Când am ajuns, tocmai scoseseră rămăşiţele străbunicii şi pe marginea gropii era o grămadă de oase, ce mai rămăsese din ea. Acum, așa cum vă povestesc pare un pic sinistru, dar era o vreme minunată şi cimitirul era plin de pace. Grămada de oase nu-mi spunea nimic. Erau doar oase. Unul mi-a spus: ia-le măi şi bagă-le în sacul ăla de hârtie să le punem la loc după ce se termină. Le-am strâns, le-am cercetat cu atenţie, erau ca şi scheletul care atârna de un suport în sala de ştiinţe naturale de la scoală. Am luat bucata cu bucata şi    le-am pus în sac. La urmă m-am uitat cu curiozitate la craniu şi cu grijă, parcă era un bibelou, l-am pus şi pe el. Niciun gând, nicio tresărire n-am simţit atunci când am făcut asta. Auzisem eu povești despre străbunica dar erau povești așa cam cum era Alba ca zăpada sau Cenuşăreasa. Nu era un personaj real. Nu pentru mine. N-am făcut nici cea mai mică legătură între oase şi un om, nu străbunica mea, un om. Moartea nu-mi spunea nimic încă, era doar o frază: a murit cineva.

     Când a murit bunica mea, n-am realizat că a murit. Nu atunci, imediat. Am participat la tot ritualul înmormântării cumva absent, realizând că s-a întâmplat ceva foarte trist, așa de trist încât mama, mătuşile, unchii, aveau lacrimi în ochi. Am realizat că totul era  în negru, că trebuia să vorbim încet, să nu râdem, dar faptul că a murit nu l-am simţit ca pe o despărţire. Era încă acolo de parcă dormea, nu realizam că în curând n-o s-o mai vad. Niciodată. Atunci n-am realizat, dar după aceea cu atât mai mult. I-am simţit lipsa în toate. În vocea blândă şi mucalită, în felul în care spărgea cele două ouă ca să-mi facă papară atunci când vedea că ce s-a gătit la prânz nu mi-ar place, i-am simţit pur şi simplu lipsa. Lipsa din casa, din curte, cu mătura în mână măturând strada, cu câteva verdeţuri din gradină dând de mâncare la cele câteva găini ale ei. Abia atunci  mi-am dat seama că ea umplea tot spaţiul din jur, cu vorba şi prezența ei. A fost primul meu contact cu moartea. Nu cu o moarte filozofică ci cu una reală, o dispariţie definitivă a cuiva drag. Cu trecerea timpului absența ei a devenit tot mai evidentă ca apoi, cândva, să dispară către asimptota uitării, lăsând în urmă doar gânduri, amintiri frumoase, fotografii îngălbenite, întâmplări povestite în familie.

     Când a murit mama, am plâns fără lacrimi. Am ştiut că a murit, am ştiut că n-o s-o mai văd niciodată. Am stat lângă sicriu ca să nu pierd nicio clipă din puţinul timp care mi-a mai rămas. Am simţit că mi se frânge inima atunci când au băgat-o sub pământ. Am ştiut acum ce la bunica n-am ştiut de la început, că greul de abia acum a început. Și nu m-am înşelat. Îmi venea s-o întreb tot felul de mărunţişuri care, atunci cât a trăit, păreau neimportante. Îmi venea s-o sun la telefon așa cum o sunasem mereu, s-o întreb cum îi merge, cum se face mâncarea aia pe care ea o gătea așa de bine şi nu de puţine ori mă trezeam cu telefonul în mână ca apoi, încurcat în proprii mei ochi, să-l pun înapoi în furcă cu uriaşa tristeţe că vocea ei a amuţit pentru totdeauna. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu despre mine: cum am fost la naştere, unde e maternitatea unde m-am născut? Îmi aduc aminte că mi-a povestit de zeci de ori toate astea dar au trecut pe lângă mine ca adierea vântului de vară. Acum aș asculta-o şi aș sorbi fiecare vorbă, fiecare informaţie cât de puţin importantă, cine ştie când aș vrea s-o ştiu şi nu va mai fi posibil. A dispărut cu totul, cu râsul, cu dojenile, cu iubirea ei pentru mine. Cu tot ce aș fi putut afla despre copilăria mea.

     Când au murit primii colegi de-ai mei de școală, am realizat pentru prima dată că nu sunt nemuritor. Când a murit bunica, n-am ştiut ce e aia moarte, când a murit mama am zis că așa e normal, cândva părinții mor, dar când îţi mor colegii de aceeaşi vârstă cu tine, stai o clipă şi reflectezi ce ai făcut în viața asta, ce ar trebui să faci de acum înainte, cât timp mai ai, cât timp ți-a mai rămas? Când îţi mor colegii, prietenii de aceeaşi vârstă cu tine, cu moartea fiecăruia dintre ei mai moare o bucățică din tine. Deodată moartea devine aievea, cotidiană, prezentă. Nu e o frică, e doar conştientizarea unei certitudini pe care mai demult o neglijai. Nu e o obsesie, e o încercare de a te obişnui cu faptul că va veni. Și vine o vreme când cu  fiecare zi câştigată ai dobândit o mică victorie. Uneori te miri şi tu de ea. Ştii că sfârşitul o să vină, dar speri că n-o să vină azi. Poate mâine, dar până atunci încă mai trăieşti.