Un proverb peruan zice aşa: decât să ajungi mai repede undeva pe lumea asta mai bine să ajungi mai târziu pe cealaltă. Uşor de zis. În Anzi, la patru mii de metri înălţime, unde, ca să ajungi la cumătra Josephine ca să-i duci nişte caş din lapte de  lama trebuie să cobori în vale vreo cinci ore şi seara să fii din nou acasă ca să pregăteşti bărbatului un blid de chicha morada şi un pahar de pisco sour, poate că timpul curge altfel. Dar la noi? Ca să merg la alimentară după lapte am trei variante: să merg pe picioare – zece minute. Să merg cu bicicleta – cinci. Cu maşina – două minute. Deci mă duc cu maşina. N-am ezitat nicio clipită. M-am suit în maşină, în fața garajului oprise un idiot deşi a văzut că e garaj, m-am enervat, am ieşit din maşină şi l-am înjurat, m-a înjurat înapoi, am trântit ușa şi am pornit, am prins toate stopurile pe roșu, n-am găsit loc de parcare la magazin, a fost coadă la casă, două stopuri pe roșu la întoarcere, ușa garajului nu se deschidea de tot, trebuie împinsă cu mâna. Pulsul e o sută douăzeci, tensiunea să nu mai  vorbim, capul mă doare şi sunt roșu la față de parcă am stat două zile în plin soare. Super. Ăia din Anzi au noroc că n-au maşini şi trebuie să meargă pe jos. Să nu mai vorbim că la ei au voie să mestece frunze de coca, la noi, nu. Mă gândesc cum ar suna un proverb asemănător la noi? Probabil cam așa: decât să întârzii cinci minute undeva, mai bine faci infarct. Asta nu-i glumă, cunosc câţiva care au fost foarte punctuali până pe la cincizeci de ani. Pe urmă de abia, au avut timp de odihnă. Pe vecie.

     Graba strică treaba. Spune-i asta şefului tău şi o să vezi ce o să se întâmple. Timpurile s-au schimbat. Pe vremuri lumea se strângea seara în jurul focului şi povesteau ore întregi. Se mai întâmplă şi astăzi să vezi în jurul focului câţiva care povestesc. Povestesc la telefon cum e în jurul focului şi ce linişte e din când în când, când nu sună vreun mobil, nu face „pip” vreo postare pe Facebook. La stele nu se uită nimeni că le-au văzut la televizor mărite, nu așa, nişte puncte luminoase neînsemnate, foșnetul frunzişului le face frică, s-ar putea să fie vreo goangă sau cine ştie, poate vreun şarpe. Atmosfera e normală. Normal, altfel decât mai demult. Atunci se cânta, se dansa, se spuneau glume, acum stau toţi în jurul focului cu căştile pe urechi şi ascultă muzică, dau din cap în ritm şi trebuie să-i împungi cu degetul în coaste ca să-i faci atenți la ceva.

     Noi toţi stăm azi tare prost cu timpul. N-avem timp pentru câte am vrea să facem sau altfel spus, vrem să facem prea multe pentru timpul  pe care îl avem. Și atunci mai tăiem pe ici pe acolo câte ceva. Copiilor le cumpărăm jocuri pe calculator  şi am scapăt de ei toată ziua, ori îi uităm la televizor cu orele. Pe părinți îi repezim la telefon de două ori pe săptămână, trebuie să înţeleagă şi ei că suntem foarte ocupaţi. Și așa ne facem timp. Ne facem timp să facem bani. Bani ca să le fie bine copiilor pe care-i uităm pe undeva prin casă şi să-i ajutăm pe părinții pe care nu i-am văzut de săptămâni. Bună treabă. Și cine-i de vină? Noi? Nuuuu... De vină e ziua care are doar douăzeci si patru de ore şi nu cincizeci. Asta e. 

     Oroarea noastră cea mai mare e să nu facem nimic. Să pierdem timpul. Să pierdem timpul e o crimă, fiecare clipită trebuie folosită la maximum. Gata cu munca, atunci fuga la cumpărături, pe urmă la gimnastică, la yoga, cu astea ne destindem. Să ne întindem o jumătate de oră pe o canapea şi să privim în gol în timp ce mintea noastră cutreieră liber prin lume, printre amintiri sau vise ar fi de neînchipuit. Și o ţinem așa până cădem grămadă, nu pe canapea, ci lângă ea şi cineva, care are tot așa de puţin timp ca şi noi, ne ajută totuşi să ne întindem şi ne dă un pumn de medicamente. Și nu învăţăm nimic din asta. Chiar nimic.

     Acum să mă întorc la peruani. Dar de ce la ei? Să mă întorc la moşul Gheorghe cum stătea seara, după muncă, pe banca din fața casei lui, bancă din scândură negeluită, pusă pe doi butuci. Stătea şi pufăia din Mărăşeşti, stătea ca o statuie, numai fumul se ridica din colțul gurii. Toată ziua a muncit şi seara avea timp. Timp pentru el, să gândească ce-a făcut, să gândească ce-o să facă, să se gândească la copii, la muiere, la tinereţea lui pierdută. Nimeni nu-l grăbea până   nu-l striga femeia lui să vină în casă să-i dea de mâncare. De ce la peruani? Mi-aduc aminte de tăietorii de lemne de pe munte, cum stăteau în jurul focului şi povesteau de-ale lor, cine să ascute firizul, cine să lege caii de povara mai încolo unde-i iarba mai bună, cum râdeau de Ionică, flăcăul care n-a văzut încă o muiere decât în vis. Treceau sticla cu ţuică cu dopul dintr-un cocean de cucuruz din mână în mână, fiecare trăgea o duşcă, se ştergeau cu dosul mâinii la gură, plescăiau din limbă de plăcere şi-o dădeau mai departe. Până dimineaţă aveau timp. Aveau timp, nimic nu-i grăbea, nimic nu le spunea: du-te şi fă ceva, n-ai voie să nu faci nimic, e un păcat, nu pierde timpul! Și timpul asta „pierdut” însemna pace, linişte, timpul pe care îl ai doar pentru tine, timpul în care să visezi, să arunci toate gândurile negre. De ce    să-ţi rupă firul un sunet de telefon sau un „pip” din internet? Fiindcă timpurile s-au schimbat şi ce-a fost ieri nu mai e azi şi ce e azi nu va mai fi mâine. Și totuşi pacea şi liniştea bătrânului fumându-şi Mărășeștiul pe banca din fața casei ar trebui să ne facă să gândim o clipă. Și poate atunci, cinci minute pe zi măcar, o să stingem telefonul şi internetul, o să uităm că a pierde timpul e un păcat şi o să stăm doar așa, fără să facem nimic. Doar așa, fără să facem nimic…