Stresul ne omoară. Prima lege împotriva stresului sună așa: „aruncă-ţi ceasul”. Taică-meu avea în casă vreo zece ceasuri şi se uita pe cel de la mână la fiecare cinci minute. Și a trăit aproape o sută de ani. Odată, i-am luat ceasul de pe mână şi i l-am băgat într-un sertar. A continuat automat să-şi privească mâna unde ar fi fost ceasul la fiecare cinci minute. Am râs de el dar mi-a spus că de aia se uită așa de des la ceas fiindcă astfel are impresia că el domină timpul, nu timpul pe el. Am tăcut încurcat şi n-am mai ştiut ce să spun. Pentru mine timpul era până atunci doar o noţiune abstractă, o chestie legată de un ceas, fără ceas nici nu mă gândeam la timp.  Sau ca o mărime de la orele de fizică: „distanța e viteza înmulţită cu timpul”. Niciodată nu m-am gândit până atunci la timp ca la o noţiune foarte palpabilă, ceva care ne lasă mai  mult să ne chinuim şi mai puţin să ne bucurăm. Un elastic care se poate întinde sau se comprimă în diverse ocazii, de parcă ar simţi că acum mi-aș dori mai mult timp pentru teza neterminată de la istorie şi, bătându-şi joc de mine, se scurtează, așa cum se întinde la nesfârşit când aşteptăm în anticamera dentistului.

     Așa am început să cunosc timpul şi uneori mi-a fost prieten, uneori mi-a fost duşman, dar am mers alături unul de altul de când am venit pe lume. Timpul a fost legat de tot ce am făcut eu sau alţii, timpul a fost legat întotdeauna de ceva. De bucurii, de necazuri. Nu l-am băgat în seamă în fiecare moment, am realizat că există doar după ce a trecut. Pe timpul când dinozaurii se plimbau pe pajiştile triasicului, pe timpul când romanii cucereau Europa, pe timpul când eu eram copil, pe timpul când m-am îndrăgostit pentru prima oară… Atâta timp, atâtea felii tăiate din el în care s-au întâmplat atâtea lucruri, minunate sau groaznice. Atâtea întâmplări legate de timp şi timpul e peste tot, tăcut şi măreţ, urmărindu-mă pe mine, pe tine, pe noi aici, pe voi departe, prezent simultan peste tot. În ziua când eu m-am născut, undeva în lume s-au născut alţi copii iar peste ani, în aceeași zi, cine ştie câte sute de alţii ca mine îşi sărbătoresc ziua de naştere. Și totuşi, de câte ori   n-am auzit: „n-am timp”. Ba ai, dar nu vrei să faci ceva. Fiindcă toţi avem timp, acelaşi timp. Cu toate că timpul nu-ţi aparţine nici ţie, nici mie, e al nimănui sau al tuturor.

     Mai repede sau mai încet nu înseamnă că timpul nostru e altfel ci înseamnă că facem mai mult sau mai puţin în acelaşi timp şi timpul nu e de vină că n-am ajuns să terminăm ce am avut de făcut. Doar noi am fost prea înceţi pentru el sau am vrut să facem mai mult decât puterile noastre ne-au ajutat. Încercăm permanent să întindem timpul când e ceva frumos dar e doar o amăgire. Nu putem. Timpul curge şi bucuriile trec. Așa cum trec şi necazurile, așa cum trec zilele ploioase şi cele însorite. Timpul curge ca un râu lin şi lat, atâta doar că timpul nu are nici izvor şi nici vreo mare în care să se verse. El curge pur şi simplu, nepăsător la ce se întâmplă în jur, doar minţile noastre leagă întâmplările de el. Pe timpul când… pe vremea mea…

     Câteodată, vreo minte filozofica se întreabă când a pornit timpul şi când o să se termine. Sau vreo minte fabuloasă ne dovedeşte că timpul se dilată sau se contractă în universul ăsta mare în care trăim. Dar pentru tine şi pentru mine, timpul curge egal şi izvorul lui, pentru fiecare dintre noi e momentul în care am venit pe lume, iar sfârşitul lui e momentul când o părăsim. Că în neantul de dincolo, timpul merge împreună cu noi mai departe, e mai mult o dorinţă, cine ştie precis? Nimeni. E doar o speranţă.

     Și totuşi, pentru fiecare dintre noi, scurgerea timpului o percepem așa de inegală încât cândva ne sperie. Dacă timpul copilăriei pare să fie infinit, cu cât te apropii mai mult de sfârşit, rotițele ceasului se învârt din ce în ce mai repede. Înfiorător de repede. Degeaba încerci să scuturi ceasul sau să-l strici, el merge mai departe    într-un galop înfricoşător. Și atunci mă gândesc la tata care privea la fiecare cinci minute ceasul si-i spunea timpului: „eu sunt stăpânul tău, nu tu al meu”. Și poate atunci, timpul, ruşinat, îi spunea: „bine, bine, azi te las în pace, o lăsam pe mâine”.