Un glonț pentru doi
M-am frecat la ochi ca să mă trezesc. Eram tot în cocioaba aia din lemn din gradina casei părinţilor mei unde stau ascuns, tremurând de frig şi de frică de câteva ore. Stau ghemuit pe nişte perne vechi şi încerc să reconstitui totul, cu lux de amănunte. Încerc să-mi limpezesc mintea şi să-mi dau seama dacă am făcut bine ce am făcut sau a fost ceva monstruos. Desigur, raţiunea îmi spune că a fost ceva groaznic dar groaznic e doar o convenţie, ce am simţit eu, ce simt eu, scuză, sau cel puţin eu îmi scuz faptele. Nu ştiu. Parcă creierul mi s-a scurs odată cu creierele lor atunci când glonţul a trecut prin amândouă. O iubeam așa de mult că mi-aș fi dat și viața pentru ea. Și pe el l-am iubit. Altfel, dar l-am iubit fiindcă era cel mai bun şi mai vechi prieten al meu. Îi iubeam fiindcă erau ai mei şi aveam încredere în ei mai mult decât în propria mea persoană. Când am intrat în casă şi am auzit gâfâitul ăla înfundat ce venea din dormitor, am crezut că e un hot şi am luat din sertăraşul cuierului pistolul, gata de orice. M-am îndreptat tiptil spre dormitor aşteptând s-o vad pe soţia mea aproape strangulată de un individ mascat, îmbrăcat în negru. Cred că asta a fost imaginea pe care mă aşteptam s-o vad. Când am intrat i-am văzut, i-am văzut așa, goi, unul peste celălalt, părul ei blond şi lung răsfirat pe pernă. Am ştiut imediat cine e. Pe umărul lui drept avea tatuate iniţialele numelui meu, așa cum le aveam şi eu pe ale lui. Le făcusem acum mulți ani după o beţie cruntă. Stătea peste ea şi o privea în ochi. Tocmai terminaseră. Erau istoviți, buimaci, nu mai vedeau nimic în jur. N-am mai judecat. I-am pus pistolul în ceafă şi am tras. Nu ştiu dacă intenţia mea a fost să-l omor numai pe el sau nu. Nu ştiu absolut nimic din ce-am gândit în clipa aia. Am apăsat doar pe trăgaci şi atât. Eram orb, surd, eram doar o maşină. Glonţul a trecut prin amândouă capetele şi îmi aduc doar aminte cum urmăream cele două pete de sânge care se lăţeau încercând să se îmbrăţişeze post mortem. Mi-aduc aminte de mirarea mea când am văzut că aveau două nuanţe de roșu diferite. Al ei mai puţin intens decât al lui. Apoi m-am trezit la realitate şi primul meu gând a fost să-mi cer iertare de la ei. Când am realizat într-adevăr ce am făcut am fugit lăsând pistolul să cadă în balta de sânge ce se prelingea pe podea. Am fugit până în gradina casei părinţilor şi m-am ascuns pentru moment. Nu ca scap, urmele crimei erau așa de evidente încât nu încăpea nicio îndoială cine era făptaşul. Tot ce doream era un pic de răgaz ca să pot să-mi ordonez gândurile şi să mă duc să mă predau. Nimic altceva. Cândva am plecat pe străzi, având fizic senzaţia că fiecare om de pe stradă ştie ce am făcut, că e o chestie de minute până când cineva o să arate cu degetul către mine şi o să zică: el e. Ca e o chestie de minute până când doi poliţişti solizi o să-mi pună cătuşele şi, punându-mi mâna pe cap ca în filme, o să mă împingă pe bancheta din spate a maşinii lor.
Mergeam deja de ore pe străzi şi nu se întâmpla nimic. Atunci m-am trezit cu adevărat, m-am trezit din visul ăsta urât. Lângă mine, soţia mea dormea respirând regulat. Din cămaşa ei subţire, un sân îi ieşise aproape în întregime. Coapsele îi erau aproape dezgolite, piciorul stâng îndoit. Mirosea a somn, a femeie, a săpun. Am luat-o în brațe şi ne-am iubit. A fost mai mult o împreunare mecanică decât o îmbrăţişare pasională. Am adormit istoviţi mai departe amândoi. Ne-am trezit târziu, era duminică. Am rămas în pijamale şi ne-am băut cafeaua în bucătărie, în tăcere. Tic-tacul ceasului de pe perete a fost întrerupt de ding-dongul soneriei de la intrare. Prietenul meu cel mai bun intră cu o pungă cu chifle proaspete. Luam de mult timp în fiecare duminică micul dejun împreună. El aducea chiflele proaspete. Era ca un fel de tradiţie deja, un fel de ritual. Când a intrat în bucătărie, le-am văzut privirea. Pentru prima dată le-am văzut acea privire de complicitate, de secret, de teamă să nu fie descoperiți. Acea privire în care puteai citi întreaga poveste. Atunci am ştiut. Am înţeles totul din acea privire. Nu mai avea importanță de când. Existau pe lume atâtea femei, de ce chiar a mea? Existau pe lume atâţia bărbaţi, de ce tocmai prietenul meu? Prietenul meu cel mai bun. Într-o clipă creierul meu s-a golit complet. Nu mai voiam să vad, nu mai voiam să aud, nu mai voiam să ştiu. Au înţeles imediat că mi-am dat seama. Am citit în privirile lor întrebarea: acum ce facem? Am citit teama de discuția care o să urmeze. Dar n-a fost nicio discuţie. Nu mai era nimic de spus. Voiam doar să plec, să plec cât mai repede şi cât mai departe de ei. Pentru mine erau morţi, muriseră într-o clipă. Îi împuşcasem. Îi împuşcasem pe amândoi cu un singur glonţ.
Un glonț pentru doi
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .