Dacă ne lăsam ochii să caute în noi, în adâncurile nepătrunse de nimeni ale sufletelor noastre, sub scoarţa materială a banalităţii vieţii de zi cu zi, fiecare dintre noi are gânduri pe care nimeni altcineva nu le ştie. Bănuiesc că fiecare dintre noi le are. Le păstrăm într-o cutiuţă, acolo, pe undeva printre circumvoluţiunile creierului nostru şi le discutăm numai intern. Noi cu noi înşine. Și asta poate fi uneori foarte obositor. Câteodată sunt fapte așa de vechi şi neimportante că pe nimeni n-ar mai interesa şi totuşi avem senzaţia că scăpate printre buze, ar putea deveni un pericol, poate chiar o catastrofă. Așa-i la mine, așa-i cred la voi. Cred că nu exista om să nu păstreze undeva, în adâncul sufletului sau, în abisul eului, vreun secret pe care nu  l-a spus nimănui.

     Și culmea, de multe ori simţim impulsul nestăpânit să povestim cuiva secretele noastre, avem senzaţia că secretul e pentru noi așa de apăsător încât trebuie să-l lăsăm să zboare. Câteodată îl povestim unuia pe care îl simţim prieten, uneori nu  ţi-e într-adevăr prieten şi secretul tău zboară mai departe, din gură în gură şi-l auzi de la cineva, după un lung lanţ de modificări, îl auzi și simţi cum te loveşte direct în moalele capului. Uneori îl povestești unui necunoscut pe o bancă în parc, unuia care stă în tren pe bancheta din fața ta. I te dezvălui şi odată ce ai început, parcă nu te mai poţi opri şi povesteşti, povesteşti, conştient că rişti ceva dar speri că vorbele tale sunt precum cuvintele rostite în vânt, că celalalt, necunoscutul, nici nu e atent la ce spui.

     M-am întrebat de multe ori de ce ni-e așa de greu să păstrăm pentru noi lucruri care de fapt nu sunt pentru urechile altora. N-am găsit niciun răspuns sau mai degrabă am găsit atâtea răspunsuri diferite că n-am ştiut care s-ar potrivi mai bine. M-am gândit că în noi e mereu o lupta între a ne recunoaşte vreo vină și a spune că noi avem dreptate. Și atunci o povestim cuiva în speranţa că va spune: „da, așa e, ai avut“. Sau sunt chestii așa de intime, despre tine, despre familie, încât a le povesti cuiva înseamnă parcă o violare a ceva sacru, a ceva foarte valoros şi totuşi vrei s-o spui cuiva fiindcă totul te apasă cu o presiune gigantică si câteodată  ai impresia c-o să explodezi. Și atunci interlocutorul anonim de pe banca din parc sau cel din tren e o binevenită supapă, o supapă care nu-ţi cunoaşte familia, iar dacă intimităţile i le povesteşti ca şi când ai povesti despre altcineva, pe el tot nu-l interesează iar pe tine te uşurează. Asta e cuvântul: te uşurează. De ce e așa, stă scris în stele.

     Nu contează cât de nevinovate sunt secretele noastre. Pentru noi ele sunt întotdeauna vinovate, altfel am vorbi nestânjeniţi despre ele. Probabil că multe, dacă le-am spune cuiva apropiat așa cum le simţim noi, nici n-ar înţelege ce e rău în asta. Obiectiv nu. Subiectiv da şi noi suntem subiectul.

     M-am întrebat de multe ori dacă există oameni care nu simt așa ca mine. Dacă exista oameni care nu se luptă cu secretele lor. Probabil ca da, n-o s-o aflu niciodată. Sau poate se luptă dar reușesc să le păstreze doar pentru ei, fără să le lase vreodată să plece din colivia închisă, le lasă să-i macine încet, încet… Dar că cei mai mulți sunt ca mine, o dovedesc sutele de ani de când există spovedania. Și probabil că pe mulți, asta-i ajută. Ca şi pe mine dacă i-aș povesti problemele mele unui necunoscut așezat pe o bancă în parc, în timp ce el ar dori să mănânce în linişte un covrig şi m-ar înjura probabil în gând, blestemând clipa când mi-a răspuns că locul de lângă el pe bancă e liber. Uneori mă gândesc că dorința asta de a scoate din noi secretele de care ne jenam, pe care pe de o parte n-am vrea să le știe nimeni iar pe de altă parte am vrea să scăpam de ele ca de o pacoste, este o dorință a noastră de a deveni curați după ce le-am spus, fără ascunzișuri, să putem să privim în ochi pe oricine fără vreun gând ascuns. Sau poate că e frica de a trece pragul dincolo de viață cu secretele nerostite. E doar un gând de-al meu. E doar un gând de-al meu…

     M-am imaginat odată ce s-ar întâmpla dacă aș pune totul pe masă și aș spune: ăsta sunt eu, astea sunt gândurile și secretele mele față de fiecare dintre voi. Probabil că o parte s-ar întreba: ce-i cu asta? E vreo problemă cu tine? Ești bolnav? O altă parte  s-ar supăra definitiv pe mine pentru o mică faptă nevinovată care s-a petrecut acum cincizeci de ani și, care în afară de mine, nimănui nu i-a mai trecut prin cap să se gândească la ea. O parte m-ar privi cu indulgență și ar spune: nu-i nimic, se întâmplă. Dar n-o s-o fac niciodată. O știu prea bine. O să trăiesc mai departe cu micile mele secrete care mă vor chinui puțin din când în când. Nu sunt secrete prea mari și dacă mă gândesc mai bine, chiar sunt nevinovate. Așa că o să mă mai gândesc la asta și poate, cândva chiar o să vă povestesc câteva dintre ele. Doar dacă promiteți ca n-o să spuneți mai departe…