Conversație

     Uneori vorbesc cu tine de parcă ai fi aievea. Îţi spun ceva, tu îmi zâmbeşti, te întreb ceva, tu îmi răspunzi. Și conversaţia asta e atât de reală de parcă am fi unul lângă celălalt şi între noi n-ar fi nimic. Ce îţi spun, ce îmi spui tu mie, vin spontan şi negândit, ca un şuvoi de cuvinte ieşite de undeva dintr-o parte a creierului de mult amorţită. De multe ori mă întreb de ce fac asta şi nu găsesc răspunsul şi îmi dau seama că răspunsul e undeva adânc îngropat într-un maldăr de amintiri uitate, de întâmplări fericite sau nu, de întrebări la care nu există răspuns, la întrebări la care eu niciodată nu am găsit un răspuns.

     E interesant uneori să vorbesc așa, cu cuvinte mute, să nu trebuiască să judec prea mult, să nu trebuiască să mă justific la ce-am spus sau am făcut, să ştiu că această conversaţie nevinovată răsună ca într-o peşteră în care sunt doar eu singur, singur cu vorbele mele şi ecoul lor întors de pereţii umezi din care apa picură ca nişte lacrimi veşnice. E plăcut uneori, e ca un vis în care eu nu mai am controlul asupra întâmplărilor, asupra cuvintelor, cu cine vorbesc, cu cine mă cert, cu cine mă împac, habar n-am ce se va întâmpla în clipa următoare.

     Uneori e vesel, uneori e trist, uneori discuţia e atât de aprigă încât mă trezesc ca dintr-un vis greu, obosit, îmi caut ceva de făcut ca să curm această conversaţie neplăcută şi asta mă ajută să recapăt controlul asupra propriilor mele gânduri. Îmi caut ceva de făcut şi mă scutur de gândurile neplăcute care intră din nou la locul lor, nu pierdute, doar stocate pe mai departe în vreo celulă din miliardele de celule secrete de unde ies poate cândva din nou ca să-mi readucă amarul vreunei greşeli, a mea sau a altcuiva.

     Poate că toată conversaţia asta vine dintr-o dorinţă de a mă justifica pentru nişte fapte pe care, judecând raţional, am fost vinovat şi încerc disperat să găsesc o scuză, să găsesc o cauză în favoarea mea, fiindcă rar se întâmplă în discuţiile astea să nu încerc să mă pun pe mine însumi într-o lumină mai favorabilă. Și în conversaţia asta, eu spun ce cred că ar fi adevărul meu iar răspunsul celuilalt îmi confirmă până la urmă că eu am avut cumva dreptate. Da, in conversația mea, balanța înclină întotdeauna către mine.

     Poate că discuţia vine din dorinţă de a retrăi unele clipe frumoase, situaţii fericite, un fel de déja vu în semiconștientul în care încerc să  redau, așa cum îmi aduc eu aminte, câte ceva de care m-am bucurat cândva. De cele mai multe ori o întâmplare pe care o împănez cu mărunţişuri roz care probabil nici n-au existat vreodată dar așa, conversaţia devine o desfătare a sufletului, măcar pentru câteva momente. Poate, poate… Nu ştiu, de unde să ştiu de ce mi se întâmplă mie așa?

     Nu ştiu nici măcar dacă şi vouă, vouă, părtaşi ai conversaţiilor mele, vi se întâmplă la fel. Poate că, uneori, careva dintre voi vorbeşte cu mine, râde sau se ceartă cu mine, îmi explică adevărul lui şi încearcă să mă convingă ca așa a fost şi nu altfel. Poate, dar nu voi afla asta niciodată fiindcă discuţia mea cu voi şi discuţia voastră cu mine fac parte din două lumi paralele care nu se vor întâlni probabil niciodată. Și dacă s-ar întâlni, oricum vor fi două adevăruri diferite: al meu şi al vostru. Nu ştiu, dar poate că şi vouă vi se întâmplă ca şi mie. Poate că în conversaţiile voastre cu mine eu sunt acela care vă răspunde zâmbind sau eu sunt acela căruia îi reproşaţi ceva. Și probabil că  dacă aș şti ce îmi reproşaţi, aș intra uneori în pământ de ruşine. Dar nu știu. Poate am noroc că nu pot afla.

     Dar dacă se întâmplă, vă rog fiţi indulgenţi cu mine. N-a fost intenţionat!