Trotuarul străluceşte umed în noapte. Din loc în loc lumina galbenă a unui felinar cu conul gălbui care abia luminează strada. În liniştea asta doar paşii mei se aud ritmic, nu grăbiţi, ci atenţi la orice zgomot, la orice mişcare din jur. Mi-e frică. E ora două noaptea şi pustietatea asta e ceea ce îmi face frică. Nici nu ştiu de ce  mi-e frică. De întuneric? De imaginea vreunui vagabond băut care să-mi apară brusc în față şi să mă doboare? Să mă omoare? Nu ştiu, dar o teamă vigilentă îmi ascute toate simţurile, auz, văz, miros şi am senzaţia că drumul până acasă e nesfârşit. Pe de o parte aș vrea să fie cineva pe stradă, asta mi-ar da puțină siguranţă deşi e absurd. Tot atât de bine acel cineva ar putea fi unul care, în mijlocul nopţii, din plictiseală sau din distracţie, m-ar lua drept o păpuşă cu care ar putea face orice. Nu îndrăznesc să grăbesc paşii de teamă că atunci sunetul lor o să fie mai puternic, că simţurile mele o să fie mai puţin vii.

     Drumul de la gară până acasă e doar o jumătate de oră de mers pe jos. Nu e mult, e mult doar când frica încetineşte timpul aproape până la stagnare totală.      L-am făcut de atâtea ori încât ştiu fiecare colț sau ușă după care ar putea fi cineva, așa că simt cum muşchii mei se încordă de fiecare dată când trec pe lângă ele. Gândesc că e absurd, a plouat, e frig, e ora două noaptea, cine ar avea imbecila idee să caute distracţie în a şicana pe cineva fără rost. Și totuşi mi-e frică. Nu mi-e frică de moarte, mi-e frică de viață, de durere, de neplăcerea de a merge tensionat cu inima bătându-mi în gât. E ciudat, dar dacă ar fi lumina, nu mi-ar fi frică. Întunericul e cel care e de vină. Întunericul în care totul e ascuns, întunericul misterios în care nu ştii la ce să te aştepţi. Orice lucru banal, o pisică apărută brusc, un sunet de maşină care se apropie, pare în întuneric ceva ameninţător, fiindcă nu-l vezi, apare brusc, nedându-ti răgazul să fii pregătit să ripostezi.

     Abia după ce am încuiat ușa în spatele meu am răsuflat uşurat. Am stat câteva clipe sprijinit cu spatele de ușă, încercând să respir normal, să-mi încetinesc pulsul inimii. Apoi încet, mi-am dezbrăcat paltonul, mi-am încălţat papucii vechi de casă şi m-am trântit în fotoliul jerpelit din fața ferestrei. Am încercat să nu mă gândesc la nimic dar n-am reuşit. Noaptea încă se întinde  în fața mea, tăcută, înfricoșătoare, întreruptă doar de galbenul felinarelor.

     Am cinzeci şi şapte de ani, trăiesc singur de ani de zile în apartamentul asta minuscul de două camere cu un colț de bucătărie. Un dormitor cât să încapă o dormeză şi o noptieră, o lampă cu abajur îngălbenit. O cameră de zi cu un fotoliu moştenit de la o mătuşă bătrână, o masă de sufragerie plină cu cărţi şi hârtii, cu un colț lăsat liber ca să mănânc deşi, în mod normal, îmi iau farfuria cu ce o fi în ea şi mă pun în fotoliu. Mănânc şi citesc. Aproape nu ştiu ce mănânc, oricum nu e ceva care să merite atenția, creierul meu aparţine cărţii pe care o citesc. Citesc foarte mult şi asta e cam singura mea pasiune, plăcere, sau cum s-o numesc. Citesc de toate, istorie, filozofie, mai demult chiar şi romane. Citesc cu atenţie, încercând să sorb fiecare cuvânt, fiecare idee, fiecare trăire sau experiență a celora din carte fiindcă eu nu am, practic, aproape nicio experiență personală. Tata a murit pe când eram copil mic, mama a fost o personalitate puternică, ştia întotdeauna ce şi când trebuia eu să fac ceva, așa că am făcut totul fără să crâcnesc. Am făcut ce a zis, ce am crezut eu că ar aştepta de la mine, am găsit într-un sfârşit normal să fie așa. Am studiat ce a vrut ea şi când eram în ultimul an de facultate a murit, lăsându-mă singur şi nepregătit. Nu ştiam mai  nimic. Un timp am trăit după regulile impuse de ea în atâţia ani, reguli care erau un fel de carte după care să mă conduc dar cândva, viața a luat alte drumuri şi regulile nu au mai ajuns. M-am simţit pierdut în jungla lumii şi m-am retras cât am putut. Fără prieteni, fără rude, fără nimeni.

     Am terminat medicina şi am devenit medic de laborator. Fără ambiţii, fără pasiune deosebită, o meserie şi atât. Cumva mi se potriveşte. Sunt toată ziua în micul laborator mai tot timpul cu ochii în microscop. Un medic fără pacienţi. Nu-i cunosc, sunt pentru mine doar nume pe un formular, sunt numai rezultate, bune sau proaste pe care eu le notez pentru un buletin pe care una dintre asistente la bagă în calculator. Pacienţi impersonali, nume necunoscute. E trist, dar notez rezultatele proaste ale unei tinere de douăzeci de ani şi nu am nicio tresărire de mila, de compasiune pentru ea. E un nume, o vârsta şi atât. Nicio figură, nicio fiinţă umană în spatele numelui. Doar un nume.

     Cu anii cred că am devenit eficient în meserie. Am citit mult şi conştiincios chiar dacă pasiunea, adevărata înclinaţie pentru asta, mi-a lipsit. Nu ştiu cum să explic, n-am făcut multe în viața mea, dar dacă m-am apucat de ceva, atunci am făcut-o bine. Așa sunt eu. Am încercat să aflu toate tainele meseriei chiar dacă nu era nimic mai mult decât un loc de muncă. Am citit tot ce am găsit de citit, am învăţat din greşeli, nu trebuie să fii un geniu sau un pasionat ca să faci față cu bine.

     Din încăperea mea aud râsul fetelor care lucrează în laborator. Vorbesc, se distrează, muncesc împreună, primesc pacienţi, ascultă poveştile lor, îi îmbărbătează, le explică. Ne salutăm dimineaţa şi la plecare, o anunţ pe cea care înregistrează datele când am terminat dar cam atât. S-au obişnuit să mă lase în pace, parcă nici  n-aș exista pentru ele. Câteodată îşi spun secrete şi intimităţi una alteia, intimităţi care nu sunt pentru urechile unui bărbat dar cred că pentru ele nu sunt nici bărbat, nici femeie. Pur şi simplu nu exist.

     Sunt aproape un fecior bătrân, am avut o singură dată o experiență cu o femeie, să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani. Am fost într-o delegaţie împreună şi pur simplu s-a întâmplat. Eram amândoi fără nicio experiență, era pentru amândoi pentru prima oară, totul a decurs repede, automat, fără vorbe. Nu ne-am mai revăzut niciodată. Nici nu îmi mai amintesc bine cum o chema şi vag reuşesc să-i reconstitui în minte chipul. Asta a fost tot. De atunci trăiesc singur printre cărţi. Citesc şi gândesc. De parcă aș fi un muribund cu un creier activ. E ciudat câte lucruri le observ la mine şi la alţii, câte văd în jurul meu, de câte îmi dau seama că sunt bune sau nu. E ciudat cât de bine mă cunosc pe mine, cât de critic mă privesc, cât de bolnăvicioasă găsesc toată viața asta a mea de holtei singuratic şi totuşi nu pot să schimb nimic. Parcă creierul meu ar trăi independent în alt trup şi l-ar privi pe al meu din exterior, ca pe unul străin asupra căruia n-ar avea nicio putere de decizie. Un corp molatec, îmbătrânit prea devreme, păr rar şi tuns aiurea, ochelari demodaţi şi haine jerpelite, aceleaşi de câteva decenii. Mintea mea îl priveşte şi-l critică şi nu poate face nimic. Chiar nimic. Ce ar putea să facă? Corpul meu a fost mult prea mult timp lăsat în uitare, nici chiar în planurile mamei pentru mine nu intra în discuţie. Fără sport. Pentru ea conta doar intelectul. Mai departe drumul era marcat deja şi iată-mă aici, un creier viu într-un trup mort. Sau aproape mort.

     Cât o să dureze așa? Acum de bine de rău o parte din zi mi-e ocupată cu serviciul dar când n-o să mai lucrez o să fiu doar o mumie gânditoare aşezată     într-un fotoliu vechi şi pătat moştenit de la o mătuşă bătrână. O să înmagazinez pe mai departe zi de zi imense cantităţi de informaţii care n-o să-mi folosească la nimic, dar va fi singura mea ocupaţie. O să-mi ajungă? Probabil, altceva n-am cunoscut, asta a fost viața mea de până acum, de ce aș schimba-o. Și totuşi, cu cât trec anii, tot mai mult simt ceva care până acum nu m-a apăsat niciodată şi nu-mi făcea teamă: singurătatea.