Când moare cineva dintre foştii tăi colegi de clasă, a mai murit un pic din generaţia ta. Atunci realizezi cu tristeţe că ceea ce părea așa de departe devine brusc o crudă realitate. Când moare careva dintre colegii tăi la optsprezece  ani e o tragedie dar pentru tine e o întâmplare tragică, doar atât. Ai pierdut un prieten dar tu trăieşti. Trăieşti şi la vârsta asta viața pare veşnică. Dar când bunicii tăi au murit deja, când părintii tăi au murit deja, atunci când îţi moare un fost coleg de clasă simţi, ştii clar, că şi drumul înaintea ta nu mai e așa de lung. Când îţi moare unul dintre foştii tăi colegi de clasă ai un moment în care vrând, nevrând, reflectezi la tot ce a fost şi tot ce-ţi mai rămâne, la ce-ai făcut, la ce n-ai făcut, la ce puteai să faci dar ai zis că mai ai timp. Dar cumva timpul s-a scurs şi nu mai ai timp. Nu mai ai pur şi simplu timp.

    Când îţi moare un coleg de clasă îţi aduci aminte lucruri legate de el pe care de mult timp le-ai uitat. Bune, rele, frumoase, urâte. Toate gândurile astea îţi năvălesc în cap fără să le poţi controla. Te întrebi: de ce? Nu era așa de bătrân, nu trebuia să moară. Dar a murit, lăsând în urma lui o lungă dâră de amintiri, o lungă dâră de tristeţe. De atâtea ori ai vrut să-i spui ceva şi ţi-ai zis: acum nu am timp, lasă, când îl întâlnesc data viitoare o să-i spun. Nu te-ai gândit niciodată că poate nu va mai exista niciodată o dată viitoare. Acum, pentru moment, realizezi asta şi-ţi chemi prietenii care ți-au rămas, colegii de care îţi mai aduci aminte şi, chiar dacă nu ai să le spui mare lucru, îi saluţi măcar și-i întrebi de sănătate. Un moment de solidaritate, un moment de readucere în minte a zilelor, a anilor cât aţi fost împreună. Pe urmă viața de zi cu zi pune iarăşi stăpânire pe noi şi uităm de mulți care ne-au fost părtaşi în viață.

     E greu de despărţit logica de simţăminte. Ştii că nu mai e dar în înteriorul tău ceva nu crede asta. Nu poate fi adevărat. Poate e o veste falsă. Ieri am vorbit cu el. Raţionalul tău trimite condoleanţe familiei, stă la marginea sicriului şi totuşi aştepţi absurd să vezi cum dă un semn, să facă o glumă şi să zică: v-am păcalit. Dar nu e așa, doar așa am vrea să fie. Și stând așa lângă el, prin minte îţi trec atâtea amintiri ce v-au legat, atâtea şotii ale tinereţii şi te surprinzi zâmbind ca apoi repede să te uiţi în jur să nu te fi văzut cineva. Nu, corpul nemişcat din fața ta e doar o carapace, omul din el trăieşte mai departe, în mine, în tine, în toate gândurile şi amintirile noastre.

     Când îţi moare un coleg de clasă și doar o mâna dintre ei ți-au rămas, atunci constaţi doar: s-a mai dus unul. Constaţi cu uşurinţă ca pe un fapt normal. Suntem bătrâni, ce să mai aşteptam? Nu e o surpriză, e o aşteptare. O ştim, o aşteptăm să vină ca pe un fapt normal, sperând să ne mai lase măcar o zi. Si în fiecare zi ne mai rugăm pentru una. A devenit normalul cotodian. Dar dacă vârsta asta nu a venit încă, să ne gândim că va veni cândva. Și până atunci să nu uităm că avem atâtea amintiri comune, am avut împreună atâţia profesori pe care i-am iubit sau nu, atâtea examene, atâtea năzbâtii, atâtea vise, atâtea secrete, atâtea...