"Bunicii există pe lume pentru a-și ajuta nepoții să facă obrăznicii la care încă nu s-au gândit."
(Gene Perret)

Buna

     Când bunica mea a ieșit prima dată din satul în care s-a nascut era deja fată de măritat. N-a mers prea departe. A trecut dealul până în satul vecin unde l-a întâlnit pe bunicul și s-au luat. Amândoi tineri. Foarte tineri. Nu s-au gândit prea mult. Așa era atunci, n-aveau timp de așteptat, trebuiau să-și facă repede un rost, să nu mai stea pe capul părinților  care și așa aveau destui copii, trebuiau să-și facă repede liota lor de copii, să aiba de unde să moară, să aibă cine avea grijă de ei când n-or mai putea  avea singuri  grijă. Nu știu dacă s-au luat cu cununie de la început, cînd au fost bunicii mei se luaseră deja de mult.

     Pe urmă s-au mutat la oraș, nu erau chiar orășeni, dar nici țărani nu mai erau. Au fost cantonieri, dar au muncit pământul pe care l-au primit de la CFR, l-au muncit cu greu, i-au ajutat și copiii cât au stat pe lângă casă.

     Primii doi au murit de mici, pe restul cinci i-au crescut și i-au dat la școli cât au crezut ei că trebuie ca să între în rândul domnilor și cât i-au ținut banii.

     Cand i-am cunoscut eu, adică atunci când îmi aduc eu aminte de ei prima dată, erau deja bătrâni, de fapt mai tineri decât sunt eu acum, dar bunicul mergea deja cu baston și bunica era deja complet albă pe cap.

     Bunica era bună, bună si blândă. Îi ziceam Buna și era cu adevărat bună la suflet cu toți, cu copiii și cu nepoții, pe unii poate că i-a iubit mai mult, dar n-a lăsat să se vadă. Era bună și cu bunicul, chiar atunci când o chinuia cu tot felul de dorințe mai mult sau mai puțin absurde. Dar și atunci zâmbea cu înțelegere. Mai totdeauna zâmbea cu înțelegere și căldură, cel puțin așa îmi aduc eu aminte de ea.

     Muncea toată ziua nu că ar fi avut neapărat mult de lucru în casă, casa pe care cu trudă și-au clădit-o și în care am stat și noi, casa pe care au clădit-o din salariul ăla mic de CFR-iști cu cinci copii prin școli, era mică, făcută cu economii. Muncea că așa era ea obișnuită de când ajuta și ea la părinții ei acolo în satul lor. Dimineața când cânta cocoșul era deja cu mătura în mână și mătura praful de pe strada din fața casei, după ce îl udase cu stropitoarea cu apă din fântâna cu roată din curte. Pe urmă dădea de mâncare găinilor, deretica prin casă, începea să gătească și așa o ținea mai toată ziua. Pe urmă, când era gata, nu stătea, se bucura în sfârșit să-și îngrijească florile și gradina, dar asta era deja pentru ea ca un fel de răsplată după toată truda.

     Bunicul era gras și nervos, dar nu cred că a fost dintotdeauna așa. Așa l-am cunoscut eu. Veșnic ni se spunea să nu facem gălăgie că-l enervăm pe bunicul. Cu toate că iubea copiii. Mergea așa, cu bastonul și cu un scaun pliant vechi de când lumea pe umăr, cu noi, nepoții lui și cu restul copiilor de pe stradă până la marginea pădurii, se punea la umbră pe scaunul lui, ne dădea briceagul și ne arăta cu bastonul ce crenguță de salcie să tăiem. Din ea ne făcea la toți fluiere. Am încercat de zeci de ori să fac și eu unul, niciodată n-a ieșit vreun ton din el.

     Buna era blândă și împăciuitoare, voia ca toți să trăiască în pace și să se înțeleagă și, în mare, chiar a reușit. Într-un fel ea a fost nodul care a ținut familia împreună.

     Bunicul avea ceva școală, bunica doar patru clase, făcute în ungurește, învățătură din care   n-au rămas decât vreo câteva cuvinte. Nici n-avea nevoie de școală, înțelepciunea ei era nativă,  n-avea nevoie de cărți. A citit o singură carte, Biblia, din care ne mai citea și nouă câteodată, ca pe o poveste pentru copii. Dar foarte credincioasă nu era, sau cel puțin nu în accepțiunea generală. În Vinerea Neagra ea postea, dar nouă, copiilor, ne mai dădea câte o bucată de cârnat și zicea zâmbind că ia păcatul asupra ei.

     Când a murit, a murit în somn. Parcă dormea. Când am intrat cu sora mea în camera lor, a bunicilor, și am văzut-o în pat, am crezut amândoi că e o glumă. Nu era, murise. În urma ei a rămas un gol. Și bunicul singur, singur fără ea, nu mai era el. Un an de zile a plâns, chemând-o pe nume de zeci de ori pe zi. Și azi încă am în urechi tânguitul lui, din ce în ce mai senil. Fiecare încerca să-și caute de lucru cât mai departe ca să nu-i mai audă plânsul. După un an a murit și el, s-a dus lângă ea din nou.

      Eram copil. N-am realizat lipsa lor decât după câtva timp, când lucrurile și vorbele cu care mă obișnuisem lipseau să mai fie. Apoi am uitat, sau mi-am amintit de ei tot mai rar, viața merge mai departe cu noi sau fără noi.

      Mama a preluat cumva rolul bunicii. Bunătatea ei și vitalitatea ei. Și rolul de centru al familiei, în jurul căruia se strângeau frații și nepoții. Poate fiindcă ea a rămas în casa bătrânească, poate chiar că avea ceva din bunica. Cel puțin până în ultimii ei ani când boala a înrăit-o și durerile au secătuit-o. Dar cei care am cunoscut-o în tinerețea ei și copilăria noastră am știut-o altfel .

     Acum a murit și ea, au murit și frații și surorile ei, unchii și mătușile mele. Eu însumi sunt în pragul pensiei. Noi, urmașii lor suntem împrăștiați prin lume. Nici unul nu pare să mai țina familia împreuna. Cu toate că uneori am senzația ca bunica, Buna noastră, oriunde ar fi sufletul ei și numai în rai poate să fie, veghează și acum pe mai departe asupra noastră, asupra noastră tuturor, asupra familiei ei.

***

Buna

Inapoi la cuprins

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica

bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica bunica