"Orice cură de slăbire, pe termen lung, e o bătălie pierdută. În lupta cu kilogramele, există un singur învins: tu însuți ." (Eu)
Din gândurile unui rotofei
Azi m-am mai îngrășat un pic. La înalțimea mea de 1.55, am ajuns la sută. Bravo mie. Milioane de strămoși de-ai mei n-au avut ce mânca. Eu am.
Când m-am născut am avut deja aproape cinci kilograme. Toată lumea zicea: uite ce flăcău zdravăn, parcă ar avea deja șase luni. Erau foarte încântați. Pe săraca maică-mea am secătuit-o la propriu, doi sâni și o jumăte de litru de Humana de abia mă săturau. La trei luni mâncam deja din supa unde pasirau ce era în ea, la șase nu le mai pasirau. La un an alergam cu copanul de pui în mână prin casă, asta era jucăria mea preferată. Toți se amuzau și se minunau cât de precoce sunt și ce pofta de mâncare sănătoasă aveam.
La șapte ani am mers la scoală. M-a pus învatatoarea cu unul sfrijit de tot, pentru compensație, altfel cu greu am fi încăput în banca de școală. În clasa a treia, toți stateau în bănci, eu primisem ca directorul un scaun și o măsuță separată în fundul clasei, o măsuță cu sertar în care îmi puneam mâncarea și prăjiturile.
Poreclele pe care le-am primit nu trebuie să vi le mai spun: Grasu, Mobi Dick sau altele de felul ăsta. Nu m-au deranjat prea mult, oricum pauzele nu mi le petreceam cu ei, aveam ocupația mea, îmi păzeam sertarul și îl goleam încetul cu încetul.
Pe la paișpe ani am avut o mica îndoială cu privire la întreaga situație. Nenorociții ăia de hormoni, apăruți de nu știu unde, mi-au schimbat puțin gândurile de la mâncare și i-au îndreptat către fete, nimic nenatural dar din păcate cu prea puține șanse de succes. Practic nule. Dar mâncatul m-a ajutat enorm, așa că nu peste mult timp ajunsesem deja la opt zeci, un mic luptător sumo, strâns veșnic în uniforma rămasă prea îngustă.
Am reușit să termin școala fără incidente și m-au angajat, cu sprijinul neamurilor și prietenilor familiei la un birou, unde făceam niște scripte care nu trebuiau nimănui.
În sfârșit singur și liber. M-am mutat într-o garsonieră la parterul unui bloc, nu departe de birou, o cameră mare, o bucătărie la fel. Mama venea tot la două zile cu sacoșele încărcate cu de toate, frigiderul gemea veșnic de mâncare. Mama gătește minunat.
Unii beau, eu mănânc. Nu știu dacă cele două se pot compara. Un bețiv ar putea să bea ani de zile în fiecare zi aceeași băutură și asta l-ar satisface. La mine e cu totul altceva. Plăcerea sublimă a unei mâncări, aburii parfumați ce îi emană, gusturile de la sărat până la dulce, de la acru până la iute, toate amestecate ca într-o simfonie... Când iei prima înghițitură, cu evlavie, duci lingura la gură și amâni mazochistic momentul în care o bagi în gură, momentul în care limba percepe această muzică siderală, prima înghițitură, bucuria că farfuria e încă plină și în fața ta stau încă multe momente de plăcere până se termină, apoi felul doi, desertul, câteva nimicuri trântit pe sofa în fața televizorului. Dacă nu sunteți anorexici, atunci puteți înțelege.
Dacă vă uitați la mine, așa rotund cum sunt, ați putea găndi că ăsta e un nehalit care bagă în el toată ziua, indiferent ce. Fals. Total fals. A mânca este o artă. Să știi să combini totul într-o armonie cere talent și experiență, să bagi doar așa în tine o bucată de pâine cu ceva numai ca să mănânci e o blasfemie. Mâncatul e un ritual, o sărbatoare. Chiar papara pe care mi-o fac așa din când în când înainte de culcare nu trebuie să fie doar șase ouă trântite în silă în tigaia cu ulei încins. Nu, trebuie să aibă consistența potrivită, nu prea moale, să curgă albușurile, nu prea tare, să fie ca o budincă nereușită, trebuie să fie potrivită, puțină sare, piper, un pic de pătrunjel proaspăt mărunțit și aruncat deasupra când e gata, să închizi ochii și să savurezi această mâncare atât de simplă și pe de altă parte atât de străveche, să strângi cu ultima bucățică de pâine albă, proaspătă, resturile puțin prinse pe marginea tigăii... O Doamne, ce fiori... E doar ora două după amiază, până deseară mai e așa de mult…
Cam asta-i. Lăsând la o parte că pentru noi ăștia e cam greu să găsești îmbrăcăminte pe măsură, mai mult de 3 X-uri și un L nu găsești să dai cu tunul și că pentru noi, prăvălii ca pentru doamne bine dezvoltate nu există, nu cred că există așa de multe dezavantaje în a fi ca mine. O, nu trebuie să vă gândiți că mă mișc greu, că obosesc repede. Nu, de mișcat nu prea mă mișc, așa că nici nu obosesc. Ce mi-aș dori ? În afară de un tricou XXXXXL și niște pantaloni de trening pe măsură, poate ceva sărat ca să se ducă gustul tortului prea dulce pe care tocmai l-am mâncat.
***
Din gandurile unui rotofei
Inapoi la cuprins
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .
rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei
rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei rotofei