"...rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial din care să se nască o lume nouă."
(Lucian Blaga)

Lucian Blaga

Nu știu de ce mi-a trecut prin minte poezia lui Lucian Blaga, Ghimpii: „Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâția ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s muguri și-au să înflorească. Te-am întâlnit apoi pe tine…”

     Și de la poezia asta mi-au zburat gândurile mai departe, aiurea, la tinerețe și mi-am dat seama că ce am trăit eu și ce am crezut că numai eu am putut trăi, au trăit-o mulți, mulți alții, am realizat că Blaga trebuie să fi trăit și el ce am trăit și eu fiindcă poezia lui e imaginea în oglindă a sufletului meu de atunci, e, spus în cuvinte, ceea ce eu n-am știut să spun dar dacă aș fi știut, aș fi spus.    

     Poate că există o lege a naturii care zice că trebuie să avem mereu probleme și, deși comparativ cu altele de mai târziu problemele tinereții sunt nimicuri, ele sunt de multe ori mai dureroase decât multe altele fiindcă sufletul nostru tânăr e mai sensibil, mai fragil, mai fără experiență, fiindcă percepția noastră e alta, e o percepție nesigură, e momentul în care faci greșeli sau și mai rău, ți-e frică că o să faci greșeli și nicicând nu ești mai nesigur decât atunci când iubești. Iubești și greșești, greșești și rănești, rănești și suferi c-ai rănit.

     Rănești sau ești rănit. Inconștient sau nu, ești mai tot timpul sub această sabie. Cineva e întotdeauna rănit. Ești rănit când ești părăsit, ești rănit când nu mai ești sau crezi, fără vreo dovadă, că nu mai ești iubit, rănești când nu mai iubești, rănești când nu mai dai dovada că iubești. Și nevăzute, rănile astea sunt uneori foarte adânci, atât de adânci, încât, deși uitate, lasă uneori urme pentru totdeauna. Te uiți cu disperare la obiectul iubirii tale mână în mână cu altcineva, te uiți cu sentimentul victoriei când mână în mână te plimbi prin fața aceluia care amestecă tristețea, înfrângerea și iubirea în căldarea furiei neputincioase și încearcă să-și arate nepăsarea și mândria, înecându-și lacrimile în speranța că nu vor fi văzute, trăind într-un capăt de lume, uneori la granița îngustă între a exista și a nu mai exista.

     Rănești când iubești și nici nu știi de ce-ai rănit, ceva interior te împinge irezistibil la asta, îți pare rău și ești conștient că ai rănit dar n-ai curajul să-ți ceri iertare fiindcă atunci trebuie să recunoști că ai greșit deși ești conștient că celălalt așteaptă asta.

     Avem o droaie de ghimpi, poate de aceea apropierea e uneori așa de grea. E un hățiș complicat, periculos, nu știi ce să spui, nu știi ce să faci, nu știi cât de departe poți merge cu vorba sau cu fapta. Suntem ca doi scaieți aruncați alături, uneori nu se prind, uneori se prind dar prea ușor și se desfac la prima atingere, uneori se agață strâns. Uneori rămân verzi, alteori se usucă încet și după un timp se îndepărtează unul de celălalt fără să-și dea seama. Uneori, un scaiete mai puternic ajunge din întâmplare cu atingerea lui în apropiere și bulversează tot echilibrul. Nu e înșelare, nu e trădare, astea sunt două cuvinte făcute pentru alt fel de fapte, sunt două cuvinte urâte pentru iubire. E un fapt. S-a întâmplat. Putea să nu se întâmple niciodată, putea să se întâmple mai repede. Nimeni nu-i vinovat cu adevărat. Nimeni nu e vinovat de fapt fiindcă nu e o vină, e o fantezie a naturii care ne apropie prin multe tertipuri de câte cineva, putem căuta în van de ce, putem găsi doar tipare sociale, adevărata cauza a apropierii stă undeva adânc în noi, în chimia noastră, în ceea ce numim noi suflet, suflet pe care nu putem să-l definim precis.

     Iubirea e un cuvânt frumos. Iubirea este ceva frumos. Iubirea nu poți s-o impui. Există sau nu există, iar dacă e impusă e un fals, iar dacă e doar dintr-o parte e o tristețe. Fiindcă iubirea înseamnă mai mult decât vorbe, mai mult decât fapte. E o coarda care ține strâns în pofida vorbelor sau faptelor. Iubirea e iubire, e greu s-o definești în cuvinte, trebuie s-o simți ca s-o înțelegi. Așa cum nu poți să-i explici prin vorbe orbului culoarea roșie a macilor din lanul de grâu sau albastrul cerului deasupra munților. 

     Un tânăr ar spune: ce știu  bătrânii despre iubire? Si are dreptate. Iubirea așa cum o simte el  n-o s-o mai simtă niciodată. E o altfel de iubire, o iubire năvalnică, inconștientă, nativă, e lipsită de orice calcul și orice logică, frumoasă, pură, curată. Un adult ar spune: e un copil, ce știe el despre iubire, uitând că odată a fost și el adolescentul înroșit în obraji în fața unei iubite în uniformă de scoală. Dar are dreptate, adolescentul nu știe, el simte, adultul simte și știe că simte. E o iubire mai molcomă, mai adâncă în rațiunea ei, mai sigură și rezistentă la atacurile de dinafară. Dar uneori, uitând rațiunea, câte unul mai întoarce capul zâmbind spre trecut și îl parafrazează pe Blaga: „Eram copil.”

     Departe de mine intenția de a face o analiză literară a frumoasei poezii. Dar poezia asta am învățat-o pe dinafară în școală fiindcă mi-a plăcut nespus și din când în când, mai arunc și eu zâmbind câte o privire spre trecut. Dar dacă dascălul meu mi-ar fi explicat-o în felul ăsta, aș fi înțeles-o poate mai bine.

***

Lucian Blaga

Inapoi la cuprins

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga

Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga Lucian Blaga