"Oamenii bogaţi sunt de părere ca ei îşi "creează viaţa". Săracii cred că viaţa li se întâmplă."
(T. Harv Eker în Secretele minţii de milionar)

Jurnalul unui naufragiat

În lumea în care m-am născut, nu există săraci. Toți pe care îi cunosc eu sunt mai mult sau mai puțin avuți, un castelaș acolo, o bucățică de câteva hectare de vie, o făbricuță ceva, singurii care n-au așa ceva sunt servitorii noștri, dar ăia nu contează, nu-i așa ?

Familia mea este dintre cele mai bine situate. Îi aparțin nu câteva hectare ci o grămadă de kilometrii pătrați, în ţară și mai peste tot în lume, de la câteva vile pe insule care nu apar pe harta pană la terenuri de vânătoare în Africa. Sigur că nu e ușor să fii bogat. Timpul, care între noi fie vorba, este total anapoda împărțit între oameni, oamenii simpli  trăiesc la fel de mult ca și noi, cei avuți, deși câteodată nici nu știu ce să facă cu timpul, deci timpul meu este foarte drămuit și, ca să pot să fac tot ceea ce de la rangul și situația mea se așteaptă, uneori  îmi sacrific chiar și somnul de după amiază. Și să nu mai vorbim de călătoriile lungi și dese pe care trebuie să le întreprind peste tot în lume, datoria de a participa la atâtea și atâtea dineuri, vânători, recepții… Uite, nici însurat nu sunt, cu toate că mă apropii de patruzeci de ani și ocaziile nu lipsesc, mai ales cu atâtea mătuși  interesate în a aranja cele mai bune perechi din punct de vedere al rangului și averii. Iubirea? Ce contează iubirea ? O prostie inventată de oameni care nu au altceva de făcut.

Azi trebuie să plec din nou într-o călătorie lunga, o vânătoare pe domeniile noastre din Republica Batawana în Africa. Între noi fie zis, nu domeniul e în Batawana ci Batawana e pe domeniul nostru. Am să călătoresc cu yachtul fiindcă  am și eu în definitiv dreptul la o vacantă din când în când și apoi, aeroportul privat, pe care am hotărât să las să-l construiască, nenorociții aia de ingineri n-au fost capabili să-l termine în cele zece zile de când am discutat cu ei despre asta. Trebuie, când mă întorc, să fac ceva în acest sens. E doar vorba despre timpul meu atât de prețios.

Yachtul familiei e destul de mare, vreau să spun că o sută de persoane pot liniștit să participe la un party pe el. De data asta sunt singur, fără a socoti bineînțeles cei douăzeci de indivizi și individe care roiesc în jur pentru diverse scopuri, bănuiesc, nu-i cunosc pe nici unul în afară de secretarul meu personal, Alfred. Călătoria va dura o săptămână, cu câteva opriri în câteva riviere unde trebuie să-mi vizitez câțiva prieteni sau rude.

Azi m-am îmbarcat și, după câte am putut să observ, deși mă interesează destul de puțin, la bord au adus tot ce-mi trebuie pentru călătorie, Rolls Royce-ul, Jeepul, micul avion cu elice, mă rog totul, singurele obiecte pe care le-am verificat personal sunt armele mele de vânătoare, dragele mele arme care încă n-au ratat nici un leu sau antilopă care au avut curajul să apară înaintea lor.

Sunt destul de plictisit de călătoria asta, totuși durează prea mult, chiar dacă timpul e foarte frumos, apa caldă, totuși îmi lipsesc discuțiile filosofice sau cele de afaceri, terenul de golf, terenul de tenis.

Azi se pare că va fi furtună. Deja se adună din ce în ce mai mulți nori iar căpitanul a avut tupeul să vină în cabina mea, neinvitat și mi-a spus că se anunță vreme foarte proastă, probabil un uragan. Nu e treaba mea, e treaba lui să se îngrijească de toate. Fără să mă deranjeze.

A început furtuna. I-am trimis secretarului meu un e-mail să-l avertizeze pe căpitan să aibă grijă și să nu mai scuture așa de tare yachtul, altfel o să-i imput prețul pantalonilor mei pe care am turnat din cauza asta câteva picături de cognac.

E groaznic. Nu mai funcționează internetul și nici telefonul mobil, yachtul se bălăbăne ca în deriva în sus și în jos pe valuri. Aud pe cineva strigând că s-a rupt cârma și că a intrat apă în cală. Se pare că va trebui să părăsim nava. Mă uit scurt pe GPS și în afară de câteva insulițe fără nume, nu vad nimic pe o raza de sute de kilometrii.

Trebuie să părăsesc yachtul. Îmi iau telefonul mobil și cartea de credit, le bag în buzunarul pantalonilor mei scurți, cu părere de rău îmi las laptopul pe masă și, cu o jachetă de salvare corect prinsă pe mine, mă arunc în barca de salvare, unica barcă rămasă și vâslesc să ajung cât mai departe de navă, astfel încât atunci când se scufundă să nu mă tragă cu ea în adâncuri. Financiar nu sunt îngrijorat, nava e asigurată, singura pierdere sunt fotografiile pe care le-am făcut la ultima oprire și care vor pieri împreună cu laptopul pe care erau copiate. Aud strigătul câtorva persoane, parcă le și văd în apă, dar vâslesc mai departe. Sunt doar personalul yachtului.

Plutesc în derivă de câteva zile. Nu îmi fac foarte multe griji, știu că avioanele patrulează deja în zonă în căutarea mea, să nu mai vorbim de ambarcațiunile din zona. E de datoria lor să mă caute.

În somn simt că barca se lovește de ceva tare. Deschid ochii și vad o pădure de palmieri nu departe de fâșia de nisip alb al plajei. Cobor și primul lucru la care mă gândesc este că armele mele dragi au fost pierdute pentru totdeauna, dar acestei nenorociri cred că îi voi supraviețui.

Cobor din barcă, îmi întind oasele și mușchii neobișnuiți să se repauzeze atâta timp fără sport, îmi scot mobilul din buzunar să încerc să chem pe cineva să vina să mă ia. Nu se întâmplă nimic. Nu am semnal. Și i-am spus în mod special secretarului să se informeze ca mobilul meu să fie permanent pregătit să fie utilizat, indiferent unde pe lume. Cred că-l voi concedia.

În spiritul familiei, care a fost plină de exploratori curajoși, intru în pădure în căutarea unei persoane, a unui telefon, mașină, orice ce m-ar putea ajuta. Mersul prin pădure e destul de anevoios, e cald și umed și evident că pădurarul nu și-a făcut datoria să curețe pădurea.

După câteva ore de marș, ajung în sfârșit într-un sat. Sat e un fel de a spune, sunt doar colibe rotunde acoperite cu frunze de palmier, focul din mijloc arată că nu sunt părăsite. Înaintez cu pași hotărați, încrezător că sângele atâtor generații va fi recunoscut de oricine ca fiind un sânge albastru și astfel în câteva ore totul se va rezolva.

Nu se întâmplă nimic în afară că o droaie de copii goi (Dumnezeule, nu mai exista decență ?) se uită mirați la mine de parcă n-ar mai fi văzut niciodată vreun om. În sfârșit apare un bărbat matur, încerc să nu bag de seamă faptul că și el pare ieșit din saună, o zdreanță îi atârnă pe umăr în loc să-i  ascundă goliciunea acolo unde ar trebui. Mă stăpânesc  să izbucnesc și îmi rețin indignarea, în definitiv buna creștere a atâtor generații se amestecă și ea cu albastrul sângelui ce-mi curge prin vene. Încerc să fac un semn de salut, asta călcându-mi pe mândrie, în definitiv el e acela care ar fi trebuit să salute primul, dar mă rog, într-un fel eu am intrat în casa lui nu el într-a mea. În loc să-mi răspundă la salut, se apropie de mine, mă înconjoară de câteva ori și are tupeul să-mi pipăie stofa pantalonilor și a tricoului, mirosindu-mă ca un câine. Apoi se oprește în faţa mea și mi se uită direct în ochi fără nici un pic de obediență. Încerc să-i arăt mobilul cu întrebarea mută de ce nu există semnal și, spre stupoarea mea (și rar am fost luat în viața mea prin surprindere), îmi smulge mobilul din mână, îl duce la nas și apoi muşcă din el cu toată violenta. După care, îl aruncă cât colo și scuipă, scuipă în prezența mea, de vreo câteva ori. Încep să fiu iritat, îmi scot ultimul atu, cartea de credit și-l întreb unde aș putea scoate niște bani ca să pot să-mi cumpăr un alt mobil și o sticlă de whisky. Fără să se impacienteze și fără să-mi răspundă la întrebări, îmi smulge și cartea, o miroase și scârbit o aruncă în foc, unde plasticul începe să ardă viu și urât mirositor, lucru care se pare că creaza o imensa bucurie cetei de nudiști infantili din jur.

Nu este în natura familiei mele, deci implicit nici într-a mea să ne lăsăm purtați de impulsuri negândite iar sângele lungului sir de diplomați din care mă trag, m-au sfătuit că a-l plesni peste obraz nu ar fi cea mai potrivită reacție. Așa ca iată-mă fără mobil, fără carte de credit, numai cu cămașa mea de o sută de dolari și pantalonii de pe mine, împins de la spate cu vârful unei sulițe primitive către locul unde așteptă, vociferând într-o limba care nu pare să fie una de circulație internațională, o grămadă de bărbați mărunței și negricioși, goi și ei, fumând ceva urât mirositor, scobindu-se în nas, lucruri care m-au făcut să înțeleg că o discuție de la egal la egal nu va fi posibilă.

Purtarea mea demnă a impus, o văd în ochii lor. Înțeleg din gesturile și privirile lor în direcția marelui ceaun din mijloc că nu voi fi mâncat. Într-un fel mă simt ușurat, într-un fel îmi pare oarecum rău pentru ei că scăpa ocazia de a mânca un nobil veritabil. Voi încerca să fac tot ce pot din această situație temporară.

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 

După calendarul pe care îl țin zi de zi pe o bucată de lemn, au trecut zece ani, două luni și trei zile.

Am reușit să introduc primul partid politic și sunt pe cale de al forma  pe al doilea, pentru a putea avea alegeri democratice. Bărbații poartă zdreanța în jurul coapselor și n-o mai poartă pe umeri, dar la femei n-am reușit, parlamentul unicameral s-a opus cu vehemenţă sub motivul scăderii natalității în cazul luării acestei măsuri. Dar acțiunea nu este încă terminată fiindcă asociația femeilor democratice, în plină formare, a început deja să vocifereze pentru drepturilor lor. Moneda nu am reușit s-o impun, dar porcul și capra au valori stabile de câțiva ani, ceea ce denotă o stabilitate economică remarcabilă. Deci lucrurile merg spre bine și speranțele mele sunt destul de optimiste când spun că în douăzeci de ani satul va avea apă curentă și poate vreo două baruri și restaurante unde poți să bei în liniște whisikiul din frunze de banane care bineînțeles este deja marcă înregistrata.

Astăzi m-am căsătorit. Bineînțeles cu fata sefului de trib, o fată minunată, aparținând aristocrației locale. Nu i se vede sângele albastru sub pielea ei neagră, dar ajunge că eu o știu. E clar că acasă vorbim engleza, respectiv eu vorbesc și ea ascultă, dar asta are oarece avantaje. Nunta a avut loc pe malul marii sub palmieri, cu tradiționala friptură  în frunze de palmieri, de data asta de porc fiindcă legea împotriva canibalismului a intrat în vigoare cu 51% de voturi pentru, acum cinci ani. Cadou de nuntă am primit un țap și trei oi. Am să încerc să le încrucișez pentru o noua rasă, dacă Miciurin a putut cu merele și cu perele, o să reușesc și eu.

Deci, după cum vedeți, civilizația se poate impune peste tot și în orice condiții. Singurul lucru ce-mi lipsește e telefonul mobil.

***

Jurnalul unui naufragiat

Inapoi la cuprins

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat

naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat

naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat

naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat 

naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat

naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat naufragiat