Publicată în revista "Confluențe Literare", Ediţia nr. 1950 din 03 mai 2016.

"Atunci când te afli printre nebuni, devii şi tu nebun, ba mai mult, găseşti că nebunia asta are puţin farmec."                                                                                         (Henryk  Sinkiewicz in Quo vadis)

Micuța doctoriță

Când am intrat la azil, am făcut-o la insistenţele familiei şi a prietenilor. Mi s-a explicat clar că sunt nebun.  Nu mi-au spus chiar așa, direct, mi-au spus că am o depresie, stări anormale de exaltare, deci nebun de legat.

M-am dus singur să mă internez. Azilul, sau ospiciul, cum vreți să-l numiți, era la marginea orașului, la capătul liniei de autobuz, care venea o data la oră, într-un fel de parc îngrădit cu gard viu ( cu inserție de sârmă ghimpată, mai mult sau mai puțin reușit  mascată), o casă veche, galbenă, fără etaj, cu o grămadă de cărări care duceau din parc la ușa principală, ușă veche, vopsită a zecea oară cu un strat de vopsea crem, culoare impersonală, cu câteva ochiuri de geam vopsite şi ele cu vopsea să izoleze probabil optic cele două lumi, lumea de afară şi cea dinăuntru.

Am intrat în holul în care era recepția, o doamnă grasă şi morocănoasă între două vârste m-a privit cu o privire obișnuită să deosebească într-o clipă un pacient de un vizitator. Am văzut în ochii ei că nu eram un vizitator. Am completat formulare, am semnat, cu toate că acțiunea, în esența ei, mi s-a părut total absurdă, semnătura unui nebun inconștient ar valora tot atât de mult ca şi o semnătura a unui minor.

Am fost condus, cu oarecare menajamente către o încăpere mică, albă, un cub cam de trei pe trei pe trei, cu o lampă în tavan la care nu aveai nici o șansă să ajungi fără scară, un pat de spital obișnuit, o măsuță, exact cum un om normal îşi imaginează o cameră de ospiciu. Iată-mă acasă.

Câteva zile nu s-a întâmplat mai nimic, analize, câteva teste, umblam parcă fără vreun sens anume de la un cabinet la altul, de la un doctor la altul, dădeau din cap de parcă ar fi foarte în clar cu ce am şi tăceau mai departe mutându-mă la următorul cabinet. Am început să devin neliniștit, din ce în ce mai neliniștit. Oricum în mintea mea nu mă credem nici nebun, nici bolnav, că am urmat sfatul apropiaților mei a fost mai mult dintr-o comoditate de a nu mă contrazice şi să le dovedesc la toți că de fapt se înșală, că sunt perfect normal, sau cel puțin nu mai nebun decât oricare dintre ei.

Dar tot tratamentul ăsta tăcut şi impersonal m-a alarmat şi, cum se întâmplă mai întotdeauna, tot începutul nevinovat a degenerat într-o stare nervoasă cu tremurături, agitație, iritabilitate excesiva.

Nu știu dacă asta așteptau sau asta urmăreau, dar au reușit. Eram într-adevăr nebun, am început chiar şi eu să fiu convins de asta. Am cugetat îndelung la toată afacerea, la comportamentul meu şi am ajuns la concluzia (sănătoasă) că ar trebui ori să fac ceva, or să-i las pe ceilalți de aici s-o facă pentru mine. Pentru binele meu. Şi al celorlalți. Deși mi-a fost destul de greu, m-am declarat eu însumi pe mine nebun şi m-am lăsat dus de apele libere ale acestei boli, fără a-i opune cea mai mică rezistenţă.

Deci iată-mă un nebun între o grămadă de alți nebuni, într-o casă de nebuni unde toți erau mai mult sau mai puțin țăcăniți, inclusiv personalul.

De fapt programul era destul de monoton, timpul trecea între tot felul de teste şi încercări de a înlătura neajunsurile psihicului bolnav, de la hipnoză până la injecții şi medicamente tranchilizante, nici nu era rău, trăiam ca printre nori, numai muzica astrală şi nectarul zeilor în locul supei de roșii pe care o primeam la prânz mai lipsea.

În sala mare, în care ne adunam cu toții şi unde petreceam cea mai mare parte din timp eram cam trei zeci de „veseli“ împreună cu vreo doi sau trei din personal, plictisiți de a păzi o ceată de tranchilizați incapabili de a opune cea mai mică rezistenţă.

Așa au trecut zile şi săptămâni, până într-o zi a aparul ea, micuța doctoriță cu ochii mari şi rotunzi.

Apariția ei a fost pentru mine o revelație şi o încântare, mă uitam la ea pe furiș de fiecare dată când trecea prin sală, grăbită, dar totuşi atentă la reacția fiecăruia dintre noi. Asta îi era meseria.

Era nouă sau n-o întâlnisem eu pană acum, oricum, apariția ei a schimbat toată tihna şi liniștea șederii mele , mi-a schimbat comportamentul, gândirea, a schimbat totul.

Nici nu știu ce simțeam, mă îndrăgostisem de micuța doctoriță cu ochii mari şi rotunzi, era doar o fascinație neînțeleasă, vreo reacție chimică între cocteilurile hormonale, mirosuri, substanțe nevăzute, în orice caz mintea mea a început să macine conștient şi inconștient într-o singură direcție: cum să fac să fiu cât mai aproape, cât mai mult timp cu ea, indiferent în ce relație.

Se vede că nu eram chiar nebun de tot  încât să nu-mi dau seama că șansele mele de a avea o relație normală cu ea, o relație de la egal la egal, de prietenie măcar, dacă nu de ceva mai mult, erau nule. Complet nule. Așa de nule încât nici măcar nu mi-am făcut vreun plan cât de cât să încerc ceva. Nul.

Am început să atrag atenția asupra mea prin metode hai să le spunem specifice situației şi anturajului: crize de nervi, gălăgie, mă rog tot ce în toată adunătura asta de nerozi, oricât de greu ar fi de crezut, nu se întâmplă totuşi așa de des, dar nici nu era o chestie ieşită din comun, atâta că cerea o rezolvare promptă şi rapidă, înainte de a se extinde la toată turma. Reacția era simpla: veneau doi, trei îngrijitori, te imobilizau, chemau doctorul care  îți dădea o injecție calmantă, atât să ajungă pentru un taur matur şi, după ce te linișteai, ori te lăsau în plata Domnului să bâigui mai departe de unul singur printre ceilalți, sau te trânteau în pat să dormi dacă întreceau măsura cu dozarea. Aici a început jocul meu. A fost un fel de joc, un fel de, hai sa-i zicem dresură sau un joc al reflexelor învățate, am reușit să fac atâta gălăgie şi să opun atâta rezistentă la tratamentul ăsta cu o singura excepție: când micuța doctoriță cu ochii mari şi rotunzi mă înțepa ea însuşi. După un timp, au priceput şi ei jocul, nu știu dacă şi cauzele, îmi era de fapt egal, fapt e că dacă se întâmpla sa fac gălăgie, imediat apărea favorita mea cu seringa şi, am avut grijă să nu fac niciodată circ când nu era ea prin apropiere. Încetul cu încetul nici nu mai trebuia să mă chinui cu prea mult scandal, procedura a devenit simplă, nici  nu mai trebuiau să mă imobilizeze, venea doar doctorița cu seringa, îi zâmbeam, îmi zâmbea înapoi, automat şi profesional, dar ce-mi păsa, era un zâmbet, era un zâmbet doar pentru mine şi eram doar noi doi, o intimitate totală, indiferent de câtă lume se învârtea în jur.

Lucrurile au continuat mai departe şi eram fericit. Mai mult nu puteam să fac şi asta o știam şi eu foarte bine. Tot ce-mi doream era ca afacerea să continue la infinit.

Seara în pat n-aveam gânduri decât pentru ea, începusem să duc lipsa împunsăturilor de seringă, indiferent cât de dureroase erau, dar simpla apropiere de câteva clipe, mirosul şi căldura ei, mă făceau fericit pentru un timp.

Dar cum nici o fericire nu poate dura veșnic, a trebuit să mă însănătoșesc. A început așa: imbecilii ăștia s-au prins de chestie şi de fiecare dată când făceam scandalul de rigoare, îl trimiteau pe namila aia de supraveghetor care mă imobiliza fără nici o dificultate şi, fără să cheme vreun doctor, mă înțepa cu un ditai acul de seringă şi îmi injecta o cantitate considerabilă de lichid despre care am o mare, mare, bănuială că era apă distilată, fiindcă după ai nici gând de vise, dormit, nori sau muzică siderală, doar gustul acru al supei de roșii de la prânz. Micuța doctoriță cu ochii mari şi rotunzi trăgea doar câte o privire fugară, să vadă dacă totul e în ordine, cu un zâmbet care era clar că nu mai era nici intim şi în nici un caz pentru mine, era doar zâmbetul triumfător al celuia care a găsit metoda potrivită pentru situația dată.

Am plecat din ospiciu cu sentimente amestecate: pe de o parte amintirile plăcute ale minunatei mele iubiri trecătoare, iar pe de altă parte cu un sentiment de înfrângere. Dar oricum, după spusele rudelor şi prietenilor mei, vindecat.  

***

Dacă ți-a plăcut, te rog votează !

Micuta doctorita

Inapoi la cuprins

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita

doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita

doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita doctor doctorita