"Nimeni nu e destul de inteligent ca să-l poată convinge pe un prost că e prost."
(La Fontaine)

Ochi de vultur

     Dacă vulturul ar ști să citească, ar putea citi știrile din ziar de acolo de sus, de la un kilometru înalțime. Și așa ar putea să citească și Acan Pedro Rodrigez de Santa Monica fiindcă atunci când s-a născut, ursitoarea, cam băută, i-a prorocit că o să vadă precum vulturul. Așa că micul Acan, când a deschis prima dată ochii, s-a speriat cât de mari erau toate. Pe urmă   s-a obișnuit și a crezut că așa trebuie să fie.

     Înainte de a se naște, maică-sa, Dona Abrienda Carminda de Santa Monica, de vița veche spaniolă, avu o discuție rece și demnă cu Don Alessandro, soțul ei, venit beat turtă de la un post corida party, soț care ținea neaparat ca odrasla sa, dacă va fi baiat, să se numească Acan, după patronul bețivilor fiindcă, asta era explicația lui, dacă o să se însoare cu una rece și seacă ca și  maică-sa, numai zeul Acan îl mai poate proteja. Și în rest poate să-l boteze maica-sa cum vrea,   n-are nici o obiecție. Degeaba a parlamentat Dona Abrienda Carminda, până la urmă Don Alessandro a bătut cu pumnul în masă așa de tare că au răsunat  farfuriile de familie din bufet și percuția l-a făcut să cadă sub masă unde a adormit instantaneu cu un sănătos sforăit bărbătesc. 

     Micuțul Acan a crescut fără griji în hacienda părintească de lângă Quetzaltenango, în apropiere de Munții Sierra de los Cuchumatanes și-și petrecea timpul uitându-se după păsări în zare sau numărând brazii de pe vârful muntelui. Așa a crescut el, ferit de griji și ferit de școală până a ajuns la vârsta însurătorii.

     Când i-a venit timpul să se însoare, s-a suit Acan Pedro Rodrigez de Santa Monica pe cal și a călărit până a ajuns pe vârful  vulcanului Tajumulco, de unde, de la peste patru mii de metri a început să scruteze zarea în căutarea miresei dorite. De aici de sus, o văzu în micul orașel Tejutla pe Dona Izidora care stătea așezată pe o bancă verde în Parque Central și sugea o acadea. Era o frumusețe de fată, îmbrăcată în huipil cu flori roșii, cu părul negru și lins și cu fața arsă de soare, sănătoasă, zdravănă, ca o mamă a zece copii înainte de-al naște pe primul. Flăcăul coborî muntele și intră în oraș, apoi întrebă în stânga și în dreapta unde ar putea s-o găseasca pe fata visurilor lui pe care o văzuse de la zece kilometri mâncând acadele în parcul orașului. A durat o săptămână până a dat de urma ei și încă o săptămână până când părinții fetei, prin amenințări mai mult sau mai puțin violente au convins-o să se mărite cu Don Acan, care nu era nici frumos, nici deștept, dar deosebit de avut. Cununia religioasă s-a ținut cu tot fastul în catedrala Espiritu Santo iar nunta, cu aproape o mie de invitați, la hacienda Santa Monica, unde Don  Alessandro a sacrificat un juncan dintre cei mai buni. Rochia de mireasă, fastul, lumea multă și paharul în plus de balche din miere fermentată, au liniștit-o pe tânăra fecioară și astfel, perechea unilateral îndragostită, după noaptea nunții  încheiată oarecum cu succes, a plecat în călătorie de nuntă în Belize, la malul Caraibei.

     Călătoria de nuntă a clarificat câteva lucruri pe care proaspăta doamnă nu le știuse:

         -   Don Acan nu era chiar bărbat.

         -   Don Acan era prost grămadă.

         -   Don Acan nu știa nici să scrie nici să citească fiindcă nu fusese la școală.

         -   Dar don Acan putea să vadă lacrima din ochii rândunicii de pe cer.

     Nici una dintre cele patru calități nu păreau s-o încânte pe Dona Izidora, mai ales că dragostea ei cea mare, Don Javier, rămăsese în Tejutla, de unde tânjea pe mai departe după dragostea Izidorei și după fecioria ei pierdută.

     Luna de miere a durat trei zile, după care s-au întors la haciendă unde Acan și-a reluat studiul păsărilor cu ochiul liber și număratul copacilor de pe creasta munților. Dona Izidora încerca din răsputeri să-l uite pe Javier, să-l uite pe Acan și s-o uite pe soacră-sa, Dona Abrienda Carminda care încerca să facă din ea cea mai bună soție pentru fiul ei. Singurul în regulă era Don Alessandro, care era permanent mut, mut de beat și care nu deranja societatea cu mai nimic.

     După câteva luni, Izidora a anuntat că vrea să facă o vizită familiei ei și asta solo, fără acompaniament conjugal. Au fost înhămați caii și în două zile au fost parcurși cei opt zeci de kilometri până la Tejutla.

     Ajunsă acasă au început lacrimile și reproșurile, viitorul familiei, urmașii deci, era o problemă foarte, foarte incerta cu  Acan, lăsând la o parte sentimentele inexistente pe care le purta soțului ei, admiratorul de zburătoare. Au urmat discuții după discuții, de la „mamă, nu mă mai întorc nici să mă bați” până la cele câteva palme pe care le-a primit ca să revină la realitatea crudă. Casătoria catolică era de nezdruncinat, divorțul un cuvânt necunoscut. Dar inima de mamă e inimă de mamă așa că peste câteva zile, ca din întâmplare, se întâlniră la un ceai cu Javier, care și el, așa, din întâmplare, a fost  invitat. Și tot așa, din întâmplare, au rămas câteva minute singuri în încăpere, evident la doi metri depărtare unul de altul, dar asta era nimic, simțeau că aproape se ating. S-au privit în ochi timp de cele câteva minute și n-au rostit nici un cuvânt. S-au înțeles din priviri, și ce spuneau privirile lor nu era chiar morala religiei în care au fost crescuți.

     A trecut o lună de când Izidora era la casa parinților ei și pe ascuns, cu știrea mamei, în fiecare zi se ducea să se plimbe pe dealul cel înalt pe unde nu trecea nici țipenie de om și unde în fiecare zi o aștepta Javier și se iubeau cu pasiune în fiecare zi, ca și când ar fi fost ultima dată.

     Într-una din zile, Don Acan, plictisit de a mai privi de jos în sus, s-a gândit că ar fi interesant să se suie și el pe o culme  înaltă și să se uite puțin în jur. Așa că, încălecat pe o stâncă deasupra prăpastiei, scrută cu ochii lui de vultur împrejurimile. Îl văzu pe taică-sau dormind într-un șant, pe maică-sa în curte muștruluind argații și, în partea stângă, departe, pe un deal îndepărtat, o persoană cunoscută care se zbenguia cu un individ aprope gol. Își încordă privirea și atunci văzu că e Izidora, soția lui plecată de o lună întreagă la părinți.

     Având în vedere inteligența lui limitată, Acan a fost îngrozit de faptul că un barbat străin și mai ales unul aproape gol o fugărește pe nevastă-sa și vrea probabil să-i facă ceva rău. Așa că, nesocotind că din vultur avea doar vederea nu și aripile, și-a întins brațele și a strigat: „ Izidora, zbor să te salvez !”.

     În două zeci de secunde Izidora era văduvă. Ce s-a întâmplat mai departe, nu vă mai povestesc fiindcă fiecare își poate imagina și ar fi plictisitor s-o mai spun și eu.

***

Ochi de vultur

Inapoi la cuprins

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur

vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur vultur