Viață

Zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, mergi pe același drum, dus și întors, la școală, acasă, cunoști fiecare piatră, fiecare fereastră, fiecare bătrână care stă la geam dimineață de dimineață și cu care n-ai schimbat niciodată vreun cuvânt deși ea așteptă în fiecare zi, în singurătatea ei, să-i adresezi vreunul, pe urmă te muți în alt oraș, la altă școală, la altă viață, îți mai aduci aminte cum arătau pietrele dar acum ai alte pietre, alte ferestre, alte bătrâne, zi de zi, an de an.

Am străbătut strada îngustă până la școală doisprezece ani, în fiecare zi. Am prins vremurile în care era neasfaltată și ocoleam bălțile sau ne dădeam pe gheață iarna, când înghețau. Am prins vremurile de când au asfaltat-o iar dacă merg azi pe ea, simt în nări încă mirosul de școală, de cerneală, simt frica de teza la istorie și frica de profesori absurzi.

Pe urmă am plecat la universitate. Alte străzi, aceleași în fiecare zi, prin parcul cu boscheți, pe scurtături între case, în fiecare zi aceleași. Au trecut și astea. Nu de mult am fost din nou în parc. E frumos acum, e luminat, e aranjat, e cochet, băncile vopsite în alb, boscheții viguroși, iarba tunsă. Dar nu mai e parcul meu. Ca turist mi-a plăcut dar amintirile mele s-au revoltat.

Viața e plină de schimbări, e plină de străzi noi pe care le calci zilnic dus și întors, nu știi ce străzi și ce pietre te așteaptă în viitor.

De ani de zile merg cu același tramvai zilnic. Nu mai știu pietrele, nici ferestrele, nici bătrânele. Tramvaiul merge prea repede ca să le observi. În jur doar figuri cunoscute de oameni necunoscuți cu care sui în fiecare zi, cu unii cobor împreună. Acum câțiva ani era o fetița blondă, veselă, care începuse abia școala. Era în mijlocul altor fetițe, râdeau și-și admirau îmbrăcămintea roză a telefoanelor mobile. Am văzut-o crescând, necunoscută, am văzut-o plină de coșuri dar tot veselă cu același grup de fete, dându-și coate când apărea vreun băiat și răspunzând obraznic și distant la orice remarcă de-a lui. Am văzut-o domnișoară, înaltă și subțire, cu dosarul de școală sub braț, înconjurată de trei, patru băieți, cochetând ba cu unul, ba cu altul, în mijlocul atenției, o priveam cum coboară o stație mai repede decât mine și o ia înainte, conștientă ca e admirată. Unde o fi acum ? O fi studentă ? O fi măritată ? O fi având copii ? Sunt curios să știu ce e cu ea ? Nu, e doar un gând fugar, o amintire ca și piatra de pe stradă, ca și bătrâna cu care n-am vorbim niciodată. Ca și cei doi gemeni, un băiat și o fetița cu ghiozdanele mai mari ca ei care se duceau la școală, amândoi măruntei, băiețelul pus pe șotii, fata serioasă și severă, călătoresc și acum cu același tramvai ca și mine, fetița e aproape domnișoară, e cu un cap mai înaltă decât fratele ei, băiatul e micuț și rotunjor, e pus și acum pe șotii, soră-sa e la fel de severă, la fel de serioasă ca înainte. Ca și perechile de îndrăgostiți ținându-se de mână, fericiți, destinși, apoi gravidă, pe urmă plini de griji, cu fețe obosite și nedormite și pe urmă numai câte unul, grăbit, preocupat, vestejit. S-au despărțit, și-a găsit celălalt un loc în altă parte ?

Atâtea zile, atâția ani, atâtea amintiri. Oare unde încap atâtea în creierele noastre ? Nimic nu se pierde, rămâne acolo, stocat, doar drumul către suprafață se uzează. Îmi mai aduc aminte de stradă, îmi mai aduc aminte de ferestre dar fața bătrânei se estompează ca o ceață, fără contur, nemișcată. Uneori ies la iveală lucruri așa de clare încât par aievea, uneori ies fapte de care te rușinezi sau iți este frica și pentru un moment resimți senzația de atunci așa de fizic încât doare și atunci faci repede altceva ca să alungi fantasmele, să revii în siguranța prezentului. Uneori le visezi, distorsionate în amalgamul altor fapte, altor lucruri, altor persoane. Persoane din vremuri trecute iți apar fugar, la multe nu le mai știi numele, pe unele nu mai ști unde sa le plasezi în trecutul tău. Chipul iubirii din tinerețe iți apare un timp clar, conturat, apoi fotografia se colorează, întâi în sepia, apoi în gri, apoi ca o poza de pe vremea străbunicilor, ștearsă de tot, încerci să reconstitui conturul și nu mai reușești.

Nu crezi că îmbătrânești, sau nu vrei să crezi. În fața ta a stat și poate stă încă, un vis, un ideal, ceva la care tinzi dar nu-l atingi. Nu-l atingi încă. Dar știi ca dacă ai dori, dacă ai avea timp, dacă…, dacă…, atunci ai avea puterea s-o faci. E Everestul tău personal. Dar vine o zi în care iți dai seama, realist, că picioarele nu te-ar mai ține până sus, că Everestul tău e mult prea înalt și atunci abia realizezi că ești bătrân. Oricum n-ai fi ajuns niciodată până în vârf, dar ai crezut că vei ajunge. Acum nici nu mai crezi măcar, asta e dureros. Îți alegi un deal înalt în loc de Everest și după câtva timp unul mai mic. Ai nevoie de ele. Când nu vei mai avea nevoie de nici un deal, atunci nu mai trăiești cu adevărat.

Cândva totul se simplifică. Cândva în cutia ta de poștă unicele scrisori o să fie de la serviciul financiar, de la apă sau de la căldură. Nimeni nu-ți mai cunoaște adresa, copiii te sună grăbiți din când în când, nu că nu te-ar iubi dar sunt ocupați, au drumurile lor cu pietrele și ferestrele lor. Pândești telefonul în speranța că o să sune cineva, uitând vremurile în care îl înjurai că-ți strică liniștea. Iți controlezi mailurile de câteva ori pe zi dar majoritatea sunt numai mailuri cu reclame, dar le citești și pe alea. În lumea largă se petrec multe dar lumea ta a devenit așa de mică încât nu te mai interesează. Poate că ai devenit egoist, poate că ești doar obosit de tot ce-i în jurul tău care ți se pare că devine din ce în ce mai complicat. Încerci să dilați timpul dormind mai puțin, mâncând mai repede dar n-ai cu ce să-ți umpli timpul rămas. Nu-ți mai trebuie nimic în afară de timp. Timpul e dușmanul tau dar paradoxal, de dușmanul ăsta ai nevoie mai mult decât de un prieten.

Unii ar spune ca ce-am spus pâna acum e foarte trist si probabil chiar este, unii o să spună că e realist. Eu aș spune că e trist de realist. Dar asta e numai o fațetă, fațeta neagră. Ca norocul că mai există și cealaltă.

***

Dacă ți-a plăcut, te rog votează !

viata

Viata

Inapoi la cuprins

proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .

viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata

viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata viata

Publicată în revista "Confluențe Literare", Ediţia nr. 1948 din 01 mai 2016.

"În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi ." (Abraham Lincoln)