Publicată în revista "Confluențe Literare", Ediţia nr. 1985 din 07 iunie 2016.
"O vacanță înseamnă să nu ai ce face dar să faci toată ziua ceva."
(Robert Orben)
Vacanță
Era luna august și era tare cald. Dormeam cu geamul deschis dar degeaba. Era vacanță, timpul culcatului târziu, al sculatului târziu, timpul lenei. Minunat. Cred că somnul meu era alintat de sunetul râului care curgea pe langă casa noastră, casa părinților mei, joasă, cu geamuri joase la stradă.
Când s-a luminat puțin de ziuă au început câinii și cocoșii, dar nici asta nu mi-a stricat somnul, sunete cunoscute, familiare, care s-au repetat de atâtea ori în atâtea zile că au rotunjit atmosfera, erau firești, poate chiar necesare.
Deodata tumult total. De la halta CFR se revărsa un puhoi de oameni vorbind, râzând, înjurând, țarani de prin satele din jur veniți la piață, piața de joi, piața mare.
Femei cu coșuri cu fructe pe cap, desagi cu dungi roșii și negere, țesuți în casă, barbați cu pălărie și țigara în colțul gurii, un șuvoi de oameni grăbiți, de vânzători, de cumpărători.
Somnul meu s-a înjumătățit, aș fi închis geamul dacă nu ar fi fost așa de cald și mai ales dacă nu mi-ar fi fost așa de lene să ma duc să-l închid. Și frica c-o să-mi sară somnul dulce m-a țintuit pe mai departe în pat.
Deja începusem să mă obișnuiesc cu sunetele, deja intraseră într-o oarecare monotonie, când, chiar sub geamul meu s-au oprit două nane.
- Ge unge ieșci ?
- Ge la Megica.
- Io mis ge la Globu Rău.
- O ce duși la piața ?
- Ba, am venit la oraș să mă caut la doctor. Am reumă, auuu, soarta me, mă doarie sara ca sărașia, m-o văzut doctorul șâ la oglindă da o zâs ca n-am nimica. Am în straiță nișce răchie ge prună șâ vreo zăce uouă să-i dau la doctor, da până să geschidă la policlinica mare, mă duc șâ io să mă uit o țâră prân piață. Dumeta șe-ai în cotariță?
- O țâră ge făină ge grâu șâ în ea am vârât șâ nișce uouă. N-am mult, numa cât s-ajungă ge-o uiagă ge oloi, un kil ge țucăr șâ un ștanițăl ge bomboanză acre păntru ăl mic, ca mă toacă toată zâua la cap că vrea șâ iel, c-așa o primit șâ văruica lui, fata lu doda, soru-mea.
Aș fi vrut să mă târăsc până la geam și să le spun să meargă mai încolo, să nu mai vorbească la geamul meu așa devreme și așa de tare, dar le-aș fi putut ghici răspunsul:
- Apăi, domnul mieu, nu ce supăra, da așa gevreme nu-i. Îi geja șasă șeasuri.
Poate pentru ele, care s-au culcat o dată cu găinile, nu pentru mine care am chefuit până la două.
Așa că am renunțat la această tentativă și am așteptat până au plecat, ultimele cuvinte pe care le-am mai prins au fost: " … baaaa, că pă minie nu mă bace omu mieu, că-i jiniere-n casă…". Sper să se mute la casa lor cât de curand să nu mai existe nici un impediment pentru bărbatu-său.
Cu asta somnul meu s-a dus, așa că m-am sculat cu încetinitorul și m-am târât în bucătărie unde pe colțul mesei îmi lăsase mama, înainte de a se duce și ea la piață, cana cu cacao. M-am așezat cu cana în mână pe treptele de la bucătărie, începuseră deja să se încalzească și am stat așa, cu ceașca în mână și cu ochii în soare un timp, mângâiat de vânticelul care sufla de la râu și de galbenul moale al soarelui de dimineață. Așa trebuie să fie și în rai, mă gândesc.
Îmi dau cu puțină apă rece pe ochi, îmi trag chiloții de baie pe mine și sunt gata să încep ziua, adică, ștrand, mâncat, plimbat și ce s-o mai ivi pe parcurs, neprevăzut.
La ora nouă, mi-am luat pătura veche și am ieșit pe poartă să merg la râu. Pe stradă era deja cald, căruțele înca veneau de prin sate de unde porniseră de cu noaptea, roțile de lemn cu cercuri de fier scârțâiau pe strada neasfaltată, măcinând praful care și așa era destul de fin, mirosul de râu, de pădure și de pamânt se amesteca cu mirosul de cal asudat, de porci, de orătănii, acum înjurăturile și râsetele se amestecau cu guițatul porcilor închiși în cuști de lemn, legate cu sfoară, cu zgomotul găinilor legate de picioare, cu nechezatul cailor.
Câteva străzi mai încolo, tot vacarmul a rămas în urmă și totul a devenit normal, normalul de vacantă, liniște, soare , râu, prieteni.
La ștrand, pe malul râului adică, toți eram prieteni. Se întampla câteodată de venea unul de-al nostru cu vreunul pe care-l culesese străin de pe drum și ne zicea: "prietenul meu, Ghița". Și asta era, de-acum Ghița era și prietenul nostru.
Zilele erau mai toate la fel. Stăteam cu burta la soare până se duceau pieile de pe noi, pe urmă nu se mai duceau, eram tuciurii de stralucea pielea pe noi, nu primeam nici insolație nici altceva, când ne era prea cald ne aruncam în râu și înnotam sub apă, apucam în joacă fetele de picioare, se prefăceau că se supără dar râdeau și ele, râdeam toți de mai nimic și eram fericiti.
Când osteneam de atâta zbenguială ieșeam vineți de frig din apa rece și ne întindeam iar la soare, unul lângă altul, ne atingeam coapsele ca din greșeală de cele ale fetelor, ele se făceau că nu observă și stăteam așa, nemișcați, să nu se termine momentul. Pe urmă jucam cărți și povesteam, inventam povești, toți știam că nu sunt adevarate dar le ascultam de parcă ar fi fost. Când ne răzbea foamea mâncam pâine cu brânză și cu roșii, roșiile uriașe și calde, brânză galbenă și grasă, cumparată de la țărănci în piață, rupeam pâinea și o împărțeam între noi. Mai erau și perechi, stăteau deoparte, vorbeau între ei în șoaptă, restul nici nu-i băgau în seamă, nu era treaba lor.
Când aveam bani, îi puneam împreună și cumpăram cartofi prăjiți la crâșma de lângă ștrand. Dacă aveam mai mulți, luam și câțiva mici pe care îi împărțeam, că n-ajungea pentru fiecare câte unul întreg, cartofi primeam destui că ospătărițele ne-au fost colege în clasele mici, acum lucrau, noi, restul, cei cu școală, nu făceam nimic. Era doar vacanță.
Pe urmă plecam cu toții deodată către casă. Dispăreau pe drum unul câte unul pe la casele lor, rupți de foame, mâncam câte o franzelă deodată, totul la repezeală, ne îmbrăcam în ce aveam mai bun și plecam pe corzo. Acolo era tot orașul, în sus și în jos, cei două sute de metri, te întâlneai de zeci de ori cu aceeași oameni, te salutai de zeci de ori cu ei, le zâmbeai de zeci de ori.
Perechile se duceau prin parcuri, nu pe corzo, să se poată ține de mâna fără ochii profesorilor, pe strazi neumblate, știute numai de ei.
Mă întorceam seara târziu acasă, era deja mai răcoare, întuneric, becurile de pe străzi abia dacă luminau din cauza roiului de fluri din jurul lor. În fața caselor ieșiseră bunicii pe bănci sau pe scaune scoase din curte, fiecare în fața casei lui, copiii lor, părinții noștri, glumeau unul cu altul în picioare lângă ei, droaia de copii alerga după licurici, se jucau în umbra întunecată a copacilor unde nu-i vedea nimeni, ăi mai mari împreuna cu vreo fată din vecini, cei mai mici câte doi, câte trei, tremurind de frica strigoilor sau a liliecilor care ți se prind în păr.
Către miezul nopții ne duceam fiecare la casa lui, încercând să adormim în așternuturile calde, încetul cu încetul se făcea liniște, se auzea numai râul, foșnetul plopilor și câte un câine, apoi se auzea câte un schelălălăit și atunci știam că stăpânul aruncase cu ceva după câinele care lătra și-l nimerise. Pe urmă se auzea numai râul. Și foșnetul plopilor.
***
Dacă ți-a plăcut, te rog votează !
Vacanta
Inapoi la cuprins
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .
vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta
vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta
vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta
vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta vacanta