"Realitatea e ruina unui basm.."
(Lucian Blaga)

Cât de departe poate fi realitatea

Cu căștile pe urechi, m-am suit în trenul sub urban cu care navetez zi de zi de atâția ani. Muzica era dată destul de tare, în scopul clar de a mă separa cel puțin acustic, dacă vizual și olfactiv nu se poate, de câțiva dintre conavetiștii mei. Cu obișnuința căpătată  din lunga experiență, mă reped ca un vultur în căutarea unui loc liber și ochesc două locuri pe care stăteau două poșete mari, alături de două doamne, evident proprietarele lor. Mă plasez ostentativ lângă ele, lucru care în mare parte a cazurilor duce la gestul bine simțit de a elibera locul. Nu de data asta. Cele două doamne, așezate faţă în faţă diagonal pe cele două banchete din tren, se uită la mine ca la un nimic care are tupeul să le deranjeze, dar pesemne privirea mea insistentă o face totuși pe cea mai tânără dintre ele să-și ridice în scârbă ditamai poșeta și să-mi facă oarecum loc, zic oarecum fiindcă madama stătea aproape de-a curmezișul, picior peste picior, ocupând pe jumătate și locul de alături.

Astea fiind zise, m-am așezat lângă doamna cea tânăra, ascultând mai departe muzica din caști și urmărind cu interes mimica și mișcările celor două vecine de călătorie ale mele.

Una era mai bătrână, trecută bine de șaizeci de ani, plină de auricale destul de cu bun gust, aranjată și vopsită cu grijă, nereușind totuși să ascundă brazdele anilor care au trecut peste ea, cândva evident o femeie frumoasă. Avea niște ochi gri și sfidători cu care mă privea din când în când sau mai bine zis privea prin mine, era îmbrăcată în negru, genul de haine pe care anumite doamne le poartă după o anumită vârstă încercând să împiedice, măcar în proprii ochi, imaginea îmbătrânirii. În orice caz, hainele reușeau să-i ascundă bine părţile corpului cu care precis nu s-ar mai putea lăuda ca în tinerețe.

Cealaltă, n-o prea vedeam bine fiindcă stăteam lângă ea și-i vedeam doar profilul când mă făceam că mă uit pe geamul din stânga, era mai tânără, nu foarte tânără, dar evident mult mai tânără decât cealaltă. Îmbrăcată și ea cu haine chic și aranjată, parfumată ca pentru zile mari.

Mi-a fost clar că am în faţa mea doua exponente ale înaltei societăți, nu foarte înalte dar oricum, care călătoreau, în mod excepțional, cu trenul pentru plebe, din motive pe care le pot bănui, e mai rapid, nu au probleme cu parcarea sau pur și simplu șoferul avea liber. La fel de evident, privindu-le cu atenție, erau mama și fiică, cu toate că diferența de vârstă nu părea să se potrivească prea bine, dar în lumea lor, babele arată mai tinere și tinerele mai trecute. Dar flerul meu antropologic a putut înregistra asemănarea nasurilor și unghiilor, iar modul cum vorbeau una cu alta, cum se aplecau una către cealaltă din când în când, probabil  spuneau ceva mai delicat, m-a asigurat că sunt mamă și fiică și că se înțelegeau foarte bine.

Cea bătrână, avea o figură îngrijorată și o privea pe fiica ei fix, direct sau după ochelarii de soare D&G, cea tânără era deosebit de agitată, cu telefonul în mană, vorbind, scriind SMS-uri și  povestindu-i maică-si ce aflase. Evident, veștile nu erau prea bune, după figura lor erau chiar destul de îngrijorătoare.

Deci povestea stătea probabil cam așa: duduia tânără, care era măritată, era în prietenie, sau pur și simplu era în situația de a agăţa pe cineva, acel cineva, soțul, prietenul sau doar obiectul agațamentului ei, un tip evident bogat, o partidă bună, foarte bună, o părăsise pe tinerica asta trecută de treizeci de ani pentru un motiv pe care nu-l știu și care de fapt nici pentru cele două nu cred ca ar fi foarte important, fapt e că au rămas fără el, suportul și banii lui.

Duduia dădea telefon la toți prietenii comuni, disperată, încercând prin cineva să salveze situația, din când în când îi povestea mamei ce a vorbit, asta îi dădea sfaturi și iarăși chema pe cineva sau scria un SMS.

Începusem să-mi pară rău de ele, cu toata aroganţa cu care mi-au cedat locul în locul poșetei, trăiam și eu agitația și grija, cu toată Sonata lunii care suna liniștit în urechile mele.

Așa a durat mai bine de o jumătate de ora. Înainte de a coborî din tren, mi-am scos căştile din urechi ca să le pun în buzunar și am stins aparatul. Cele două doamne vorbeau în continuare, agitate și îngrijorate, într-un amestec de germană și poloneză, mai mult poloneză decât germană, dar am priceput destul că să-mi dau seama ca erau două muncitoare sezoniere în Germania, care locuiau împreună într-o garsonieră, s-au cunoscut întâmplător într-o prăvălie de haine de mâna a doua și erau foarte îngrijorate fiindcă autobuzul pe care îl așteptau ca să plece deseară pentru câteva zile în patrie nu mai sosea la timp și nici una din cunoştinţele lor nu avea habar  ce s-a întâmplat.

Ei, eu totuși cred în povestea mea. Era mult mai romantică...

***

Cat de departe poate fi realitatea

  Inapoi la cuprins

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

 realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate 

realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate realitate