"Oamenii tăcuţi au cele mai zgomotoase minţi."
(Stephen Hawking)

Păunul alb

     În lumea în care culorile se joacă peste tot sub soare, s-a născut un păun alb. A ieșit dintr-unul dintre cele douăsprezece ouă rozalii din cuib așa cum au ieșit și ceilalți unsprezece pui colorați. Niciunul n-a sesizat diferența, nici frații, nici părinții. A crescut cu ceilalți împreună în parcul castelului. Când au ajuns mari și penele din coadă s-au desfășurat în evantai în bătaia soarelui, lumina a făcut din cozile lor un vitraliu. Doar evantaiul alb făcea doar umbră, steril și mohorât.

     Cu trecerea timpului, fără pereche, fără prieteni, păunul alb se plimba singuratic, trăgându-și coada anostă pe gazonul verde și umed. În timp ce ceilalți păuni se gândeau la familie, la puii lor, păunul alb se gândea la lume, la ce o fi în afara gardului grădinii, la ființele ciudate care se plimbau în parc, privea  curios, atent, concentrat, uitând că e doar un păun alb, altfel decât ceilalți păuni.

     M-am născut paralizat de ambele picioare. Nu știu ce simți când poți călca, când poți pune un picior înaintea celuilalt, așa am fost întotdeauna și mi se pare normal să fiu așa. Ca handicapat, am avut întotdeauna în jurul meu pe cineva care să mă ajute să mă scol, să mă spăl, să mă duc la școală. Am fost înconjurat de iubire acasă și de înțelegere la școală. Dar nimeni n-a mers mai departe ca să uite picioarele mele moarte și să mă vadă ca pe oricare altul.

     Am fost un copil precoce. Am învățat repede să vorbesc, am învățat repede să citesc și să socotesc. Am învățat mai repede să cânt la vioară decât ceilalți și am fost primul în clasă la mai toate materiile. Eram dus la școală cu mașina, mă puneau în scaunul cu rotile și în rest mă descurcam singur. Era un fel de independență pe care o apreciam. În clasă aveam o masă singur, nu o bancă școlară ca și ceilalți, o puseseră lângă ușa ca să mă scutească de slalomul printre bănci. N-aveam ca și ceilalți un coleg de bancă. Eram singur.

     Nu pot să spun că am avut colegi răi, s-au purtat frumos cu mine pe tot parcursul școlii, dacă observau că mă chinuie ceva, sărea câte unul să mă ajute chiar dacă niciodată nu i-am rugat. Îmi făceau loc să trec la sosire și la plecare, în pauze rămâneam la locul meu și urmăream tot ce se întâmpla în jur. Jocul lor, râsetele, glumele, tachinările cu fetele. N-am fost prea vorbăreț niciodată, nu că n-aș fi avut ce spune, vorbeam cu ei în mintea mea ore întregi, dar ceva necunoscut, ceva neînțeles mă frâna să încep vreo conversație.

     De multe ori m-am întrebat dacă mintea mea funcționează altfel decât la ceilalți oameni. Și da și nu. Uneori da, doar raporturile diferă. Uneori nu fiindcă viața ne-a cerut s-o vedem prin alte prisme. Acolo unde unul se gândește la calitățile lui sportive, la mine e un gol imens. La fel și la gândul cum arat. Poate e dureros, dar cu timpul înveți să nu te mai uiți la tine însuți, să nu te mai compari cu alții, să nu te mai văicărești. Te obișnuiești să-ți accepți soarta pe care nu tu ți-ai   ales-o. Acolo unde unul se gândește la iubire ca la ceva fizic, palpabil, la mine e doar un sentiment fără speranță dar cu atât mai puternic un sentiment, cu atât mai intens și mai interiorizat, cu atât mai pur, intelectualizat, ca cel din poeziile de dragoste. Acolo unde la alții stă curajul de a pleca să cucerească lumea, la mine stă frica de a părăsi mica mea lume. Dar acolo unde la alții stă frica de cunoaștere, la mine stă curajul căutătorului, al iscoditorului, bucuria sinapselor rapide și a soluțiilor eficiente, bucuria cunoașterii, bucuria culturii, bucuria că m-am născut dacă nu cu picioare, măcar cu creier. Nu e meritul meu că am fost bun la școală. Era singura alternativă în a face ceva. Când alții se jucau afară sau se plimbau cu bicicleta, eu citeam istoria Romei. Când ceilalți se plimbau cu fete, eu citeam romane de dragoste și mergem cu picioare sănătoase alături de eroina cărții. Nu, nu e meritul meu, e soarta care a hotărât așa.

     Eram îndrăgostit de-o fată, îndrăgostit fără speranță, fără speranță nu neapărat din cauza invalidității mele. De fata asta erau îndrăgostiți o grămadă de alții întregi la trup dar n-au avut șanse mai mari ca mine. Dar eram conștient că până la urmă ceilalți totuși vor găsi pe cineva, ceea ce la mine era foarte puțin probabil. A fost prima și unica mea dragoste. Pe urmă am învățat să mă feresc, am învățat să-mi abat gândurile spre altceva, spre ceva care se putea face și stând la geam în scaunul cu rotile. Am citit enorm, fără alegere, de la romane ieftine până la marii clasici, de la știință până la istoria artei și cu cat știam mai mult, cu atât mă interesa mai puțin realitatea fizică din jurul meu, necesitățile mele biologice, am devenit un creier într-un scaun cu rotile, o enciclopedie pe roți.

     Acum, că sunt bătrân, multe lucruri nu mai contează. Lumea se uită la mine ca la ceva normal, un bătrân într-un scaun cu rotile, puțini știu că în scaunul ăsta stau de când mă știu. Lumea crede că sunt fericit și în felul meu chiar sunt. Ei cred că menirea mea este să fiu unul care știe foarte multe și cu care poți discuta despre orice, polemic dar bine documentat, nimeni nu se gândește că au existat timpuri în care aș fi preferat să fiu un idiot care s-ar fi plimbat pe propriile lui picioare sănătoase alături de o fată. Nu mă lamentez. Am studiat prea multă psihologie și psihanaliză ca să mai reușesc să fiu subiectiv cu mine însumi. Acum am prieteni, o droaie de prieteni. Printre ei câțiva sunt prieteni apropiați care mă cunosc de mult timp. Printre ei sunt femei care știu ce am simțit cândva când le-am privit. Printre ei sunt câțiva cu care pot vorbi despre ce am simțit în anii tinereții și care o pot intui și dacă nu le-o spun. Nu știu dacă acum sunt fericit sau doar împăcat pe deplin cu soarta. Ce mai contează de fapt?

***

Paunul alb

Inapoi la cuprins

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun

paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun paun