"Căsnicia este o artă: trebuie să o creezi din nou în fiacare zi."
(Rabindranath Tagore)
O viață în doi
- Dorești un pahar de vin ? o întrebă el cu voce scăzută, abia auzită.
- Da, te rog !
Încet, se duse întâi la bufet și scoase două pahare și le șterse cu grijă, apoi destupă o sticlă de vin alb din cămară. Le așeză cu grijă pe toate pe masa de pe terasă și turnă în două pahare. Într-unul mai mult, pentru ea, în celalalt mai puțin. Se așeză încet și istovit pe scaun cu privirea spre gradină.
- Ai aranjat minunat gradina.
- Așa cum ai fi aranjat-o și tu, cred, spuse el fără să mai adauge ceva.
Nici unul nu mai scoase vreun cuvânt, priveau spre gradina plină cu flori colorate, aranjate într-o dezordine studiată și sorbeau din când în când, cu înghițituri mici din vinul din pahar. Ea stătea dreaptă, cu mâinile în poală, el, puțin cocoșat, cu măna stânga pe masă, cu dreapta pe genunchi.
Trecu mult timp, seara se lăsa în noapte, o noapte plină de liniște și întrebări.
La un moment dat, ea își întinse mâna și, încet, cu sfială, o acoperi pe a lui, mână mare, cu piele uscată de ani. Un moment nu se întâmplă nimic, apoi mâna lui se întoarse cu palma în sus, încet și precaut, apucă degetele bătrâne și mici în ale lui și le strânse ușor. Prin degetele astea lungi au început să se prelingă simțăminte și amintiri, bucurii și suferințe, bune, rele, o avalanșă de fapte uitate sau negândite vreodată.
S-au cunoscut pe când erau studenți, undeva, în mijlocul unui grup de alți studenți, colegi de-ai ei, colegi de-ai lui, au mers într-o seară de vară unul alături de celălalt cu grupul ăla gălăgios, până când, încetul cu încetul toate vocile și râsetele din jurul lor s-au estompat, până când au tăcut de tot și au rămas numai ei doi, cu vocile lor singure rupte de gălăgia celorlalți, de parcă s-ar mișca un grup întreg și în interiorul lui o sferă de sticlă în care erau doar ei doi.
- De unde ești ?
- De la Sibiu.
- Nu așa deșteptule, de la Poli, unde înveți ?
- Da, la Poli. Dar tu ?
- Tot la Poli. Chimie.
- Are mama doua fete, una frumoasă și una la Poli.
- Ha, ha. Bancuri nemaipomenit de originale.
- Glumesc, mie îmi plac numai fetele deștepte. Și daca mai au și ochi frumoși, cu atât mai bine. Iar daca mai au și bani…
Un timp nu mai vorbi nici unul. Mergeau doar alături, încercând să-și sincronizeze pașii și când reușeau, râdeau și mergeau un timp aiurea, se apropiau și-și atingeau mâinile sau umerii ca din întâmplare și râdeau iarăși. Se făcuse noapte când ajunseră la cămine.
- Unde stai ?
- La 5 fete. Tu ?
- Peste drum, la 1. Te mai pot vedea ?
- Nu.
- De ce ?
- Am un prieten.
- Nu asta te-am intrebat, te-am întrebat dacă ne mai putem vedea.
Nici un răspuns, doar o privire lungă, foarte lungă.
- Am să te caut. Și după ce fata se întoarse și era aproape în ușă, o întrebă râzând:
- Cum te cheamă?
- Dacă ești deștept, o să afli, daca nu, asta e…
N-a fost greu să afle. Peste câteva săptămâni se plimbau de mână pe străzi, se sărutau seara pe bănci în parc, peste nu foarte mult timp erau căsătoriți de tineri, inconștienți și nepăsători. Asta a fost începutul a unei vieți de câteva decenii împreuna. Cândva li s-a născut un baiat pe care l-au crescut singuri, pe care au încercat sa-l apere și sa-l ocrească cum au crezut ei, fără nici o experiență, cum e mai bine. Au făcut multe lucruri cum trebuie, au făcut o droaie de greșeli, au fost la început săraci dar tineri, pe urma n-au mai fost săraci dar anii deja se înmulțiseră, dar luat în ansamblu viața lor a fost normală, cu suișuri și coborâșuri inevitabile.
Viața e interesantă: la început nu exista rutina, ești tânăr, încerci să faci tot timpul lucruri noi, să experimentezi cât poți până când vine o vreme în care toate experimentele astea te obosesc și îți găsești salvarea într-o rutină de zi cu zi, mergi la serviciu, vii acasă, mănânci, dormi, ca pe urmă rutina asta să devină așa de plictisitoare, așa de rutină, încât îți vine să-ți iei lumea în cap, începi să vezi defecte și vina la celalalt și de aici o grămadă de necazuri și nu de multe ori o viața în doi care începe așa de frumos se termina îngrozitor de urât.
Anii au trecut, au devenit decenii, e greu să fii fericit când tensiunea în jurul tău e permanentă, când aproape toată energia ta și a celuililat e negativă, când copilul nu mai e un catalizator al păcii fiindcă nu mai are nevoie de tine, când rațiunea e împinsă într-un colțișor, când discuțiile sunt mai întotdeauna certuri, când ești doar la un pas ca celalalt,care ți-a fost o dată cel mai drag acum sa-ți devina cel mai mare dușman. E greu să găsești o cale de scăpare.
Într-o zi, ca și când ar fi spus că se duce la piața, ea îl anunța scurt:
- De mâine mă mut.
Afirmația a căzut pe cât de neașteptată pe atât de curioasă. De ce ? Răspunsul e însă destul de simplu. Cândva, fiecare se gândește că are o singură viață și că fiecare are dreptul la fericire, egoist sau nu. Încercarea de fericire era un oarecare coleg, cam de aceeași vârsta, un tip simpatic, extrovertit, galant si așa mai departe care promitea a fi o schimbare de o suta opt zeci de grade față de viața anosta de până acum.
Au trecut câteva luni de singurătate. Rămas singur, la început a încercat din răsputeri să înțeleagă ce se întâmplase, unde greșise așa de tare de s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Pe urmă a renunțat și s-a resemnat, încercând să răzbată cât de cât prin greutatea singurătății, încercând să-și găsească preocupări care să-i abată gândurile, să îngrijească gradina cu flori ca și când ar fi a amândurora. Singurul contact era cu vecinii, redus la un "buna dimineața, ce faci vecine ?" sau câte o glumă cu copiii lor pe care îi mai plătea din când în când ca să-i aducă câte ceva de la prăvălie, nu că n-ar fi putut merge singur, dar așa avea o scuză ca să le poată da câțiva lei ca răsplată că mai auzea din când în când câte un râset prin preajmă.
Când a venit primul Crăciun, singur, a fost greu. Băiatul lui avea planuri de concediu, așa că singur, nici măcar nu și-a cumpărat o crenguță de brad sau și-a gătit ceva. Pur și simplu s-a culcat ca în oricare altă zi, așa a făcut și de Anul nou, atât că l-a sunat pe fiul său să-i ureze an nou fericit.
Câteodată îl mai suna soția să mai vorbească de copilul lor sau câteodată îi mai dădea un sfat cum să spele, cum să calce, mărunțișuri, fără să spună vreodată dacă îi e bine sau nu sau să-l întrebe pe el de asta.
După vreun an s-a dus la o întrunire a celor fără partener, toți peste o anumita vârstă. Aici a cunoscut o doamnă care i-a fost de la început simpatică prin felul de a fi și de cum arăta. Era văduvă, avea doi băieți și de la fiecare câte un nepot. N-avea prea multe relații cu ei fiindcă erau, ca și fiul lui, departe, nurorile n-o prea agreau, așa ca îi lăsa în pace pe cât posibil. S-au întâlnit de câteva ori și s-au simțit bine, chiar foarte bine împreună. El îi mai repara câteodată ce avea stricat prin casă, ea îi dădea sfaturi de gospodărie, câteodată îi gătea ceva mai acătării, deosebit de semipreparate sau conserve de fasole cu cârnați. Uneori se plimbau și vorbeau de familiile lor, de amintiri, de câteva ori a fost chiar tentat s-o ia de mână, dar i s-a părut caraghios la vârsta lui să se poarte ca un adolescent și probabil și de frică să nu strice ceva. În orice caz, inspirat n-a fost, cândva doamna și-a găsit un domn care o ducea la braț prin oraș fără să-și facă probleme. I-a părut rău puțin pentru faptul că a pierdut o societate plăcută dar a recunoscut în sinea lui că el, mai departe de o prietenie n-ar fi putut merge.
Aproape se obișnuise cu viața asta de călugăr. Casa arăta cât de cât bine, deja trecuse de faza cu ouă papară tot din două în două zile, gradina arata splendid.
Într-o zi de august, cineva a sunat la ușă. Întâi nici n-a reacționat, de atâta vreme nu mai auzise soneria. Când a deschis, în ușa stătea soția lui. O lungă clipă au stat amândoi în nemișcare, ca două stane de piatră după care ea a întrebat încet:
- Pot să intru ?
- E casa ta. Și se dădu la o parte s-o lase să intre.
- Aș vrea să mă întorc acasă dacă ai putea să fii de acord.
- E casa ta. Repetă el răspunsul, fără să întrebe nimic, fără să adauge nimic la asta.
Colegul n-a fost ce a visat. La început a fost plăcut, ca în tinerețe, dar când lucrurile au trebuit să meargă mai adânc sub suprafață, când a fost nevoie în mod real de ajutor, totul s-a dovedit a fi o farsă.
A ajutat-o să care lucrurile în casă, a golit dulapul din dormitorul lor și s-a mutat în camera de oaspeți.
Au trecut luni de zile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. El în camera de oaspeți și rar în bucătărie, cât se poate de des plecat de acasă sau își făcea de lucru prin gradina. Când mergea la cumpărături, mergeau împreună, o ajuta să-și care lucrurile în casă dar când îi lăsa ceva de mâncare, atunci când ea gătea ceva deosebit, o găsea neatinsă.
Într-o noapte, îl auzi tușind îngrozitor. Intră cu precauție în camera lui și simți mirosul de boală, de febră, de transpirație. Îi aduse un ceai și niște medicamente, nu le-a refuzat. S-a învârtit toată noaptea cu urechea la ușă. Asta a durat vreo câteva zile, pe urmă i-a fost mai bine. După asta, i-a spus doar un singur cuvânt:
- Mulțumesc ! și viața a continuat mai departe.
Într-o noapte s-a strecurat în patul lui. S-a trezit cu conștiința mirosului și căldurii corpului ei. S-a lipit de spatele lui și i-a pus mâna pe umăr. S-a făcut că doarme cu toate că știa ca ea știe că nu. A simțit cum i se suie un nod în piept dar nu s-a mișcat. A stat cam o jumătate de oră după care a ieșit și a închis ușa încet așa cum o și deschisese. A rămas singur în întuneric, perina era udă, lacrimile îi șiroiau în tăcere.
Altă dată stăteau la masa din gradină și a vrut să-i atingă mâna. Și-a retras-o încet, parcă pe nesimțite și s-a dus să smulgă o buruiană, după care a dispărut în camera lui.
A trecut un an și a venit iarăși vara. Într-o seară, stăteau amândoi tăcuți ca de obicei la masa din gradină, sub mirosul greu al florilor.
- Dorești un pahar de vin ? o întrebă el cu voce scăzută, abia auzită.
- Da, te rog !
Încet, se duse întâi la bufet și scoase două pahare și le șterse cu grijă, apoi destupă o sticlă de vin alb din cămară. Le așeză cu grijă pe toate pe masa de pe terasă și turnă în două pahare. Într-unul mai mult, pentru ea, în celalalt mai puțin. Se așeză încet și istovit pe scaun cu privirea spre gradină.
- Ai aranjat minunat gradina.
- Așa cum ai fi aranjat-o și tu, cred, spuse el fără să mai adauge ceva.
Nici unul nu mai scoase vreun cuvânt, priveau spre gradina plină cu flori colorate, aranjate într-o dezordine studiată și sorbeau din când în când, cu înghițituri mici din vinul din pahar. Ea stătea dreaptă, cu mâinile în poală, el, puțin cocoșat, cu mana stângă pe masă, cu dreapta pe genunchi.
Trecu mult timp, seara se lăsa în noapte, o noapte plină de liniște și întrebări.
La un moment dat, ea își întinse mâna și, încet, cu sfială, o acoperi pe a lui, mână mare, cu piele uscată de ani. Un moment nu se întâmplă nimic, apoi mâna lui se întoarse cu palma în sus, încet și precaut, apucă degetele bătrâne și mici în ale lui și le strânse ușor.
- Hai să mergem, e târziu! - spuse el și, fără să-i lase mâna din mâna lui, se sculă de pe scaun. Încet, se sculă și ea, ocoli masa și alături, ținându-se de mană, intrară în casă. În ușa dormitorului, se opriră și, după o clipă de ezitare, intrară împreuna în dormitorul lor de veacuri și închiseră ușa în urma lor.
***
O viata in doi
Inapoi la cuprins