"Nu cred în viața de apoi, dar o să-mi iau lenjerie de schimb cu mine."
(Woody Allen)

Casa cu stafii

În casa cu stafii era doar o singură stafie și aia vai de capul ei. Când eram copii, ne făceam că ne speriem de ea ca să-i   facem  plăcere. Era o stafie bătrână, vreau să spun că era a unei băbuţe slabe şi jigărite,  gârbovită şi cu baston. Dacă voia să ne sperie, se strâmba la noi şi voia să scoată niște urlete care însă sunau ca un mieunat de pisică răgușită. Câteodată, n-aveam chef să ne speriem sau pur şi simplu vroiam s-o necăjim şi atuncea ne amenința cu bastonul, am fi vrut să i-l furăm dar nu era material, dacă voiam să-l apucăm , apucam în gol.

Pe urmă am crescut şi am uitat de ea, până nu demult, când am devenit şi eu o stafie.

Între timp sunt și eu bătrân. După multe peregrinări printre planetele universului şi ocolind Pământul de atâtea ori că puteam deveni satelit, mi-am dat seama că așa nu mai merge. Îmi trebuia un scop în viață, pardon, nu se mai potrivește cu situația mea, oricum, îmi trebuia ceva care să mă distreze şi să mă preocupe. Şi așa mi-am adus aminte de bătrâna stafie care din copilăria mea sălăşuieşte  pe mai departe în dărăpănătura de casă veche de la marginea orașului, în care, în afara ei nimeni nu mai locuiește. Şi așa a început totul.

Când am intrat în casă, am văzut-o dormind într-un fotoliu rupt şi plin de praf şi mi-am zis că n-ar fi rău să putem face puţină curățenie şi rânduială în haosul ăsta uitat de timp. Dar nu puteam. Puteam trece prin pereți, puteam face să fie frig sau cald în jurul nostru, puteam să ne facem vizibili sau invizibili, auziți sau nu dar nu puteam mișca lucruri, interacțiunea noastră cu materialul este practic nulă. Am auzit că există stafii care ar putea să facă şi asta, n-am întâlnit nici una şi nici nu cred că există, în orice caz, eu nu pot.

Am stat uitându-mă la bătrâna stafie câteva zile pană când a catadicsit să dea semne de trezire. Noi ăştia avem timp berechet, nu tu stres, nu tu servici, e drept ca nu tu mâncare, băutură, ţigări, dar te obișnuiești cu toate. Așadar o vad cum deschide ochii şi rămân în faţa ei într-o postură tipică de stafie care vrea să sperie vizitatorii nedoriți al unui castel din Scoția. Şi o văd deodată cum sare în sus de spaimă de parcă ar fi văzut o stafie. Ei, așa se spune, în cazul nostru chiar a văzut, așa că am stat puțin şi m-am gândit dacă să mai continui (nu era oricum nici un pericol să facă infarct sau așa ceva) ori să termin cu spectacolul şi să discutăm serios în ce condiții conviețuirea noastră poate funcționa, fiindcă eu eram ferm hotărât să rămân în casa asta până se dărâmă, nu pot să spun pană la sfârșitul zilelor mele, nu-i aşa?

Când i-am povestit puțin despre mine şi ce intenții aveam, a început să facă un circ groaznic, să bâzâie şi să mă facă în fel şi chip, dacă aş fi putut s-o fac, aş fi luat un pahar cu apă rece şi i l-aş fi aruncat în faţă să se calmeze. Într-un târziu, a căzut din nou pe fotoliul prăfuit ( praf n-a ieșit fiindcă știți deja, suntem stafii, este încă un avantaj ) şi vreo lună n-a mai spus nimic. Am așteptat răbdător şi când am văzut că se normalizează, am început să conversăm ca oamenii despre toata situația.

Încetul cu încetul a început să accepte că numai un talentat vânător de stafii m-ar putea alunga din casă şi că avantajul de a nu mai fi singură nu e chiar de neglijat. Astfel am fondat mica noastră comunitate.

În anii care au urmat, am ajuns să ne cunoaștem cât de cât, ne-am povestit reciproc viața noastră, ne-am plâns de milă că nu mai avem dureri, nici foame , nici sete, am bârfit întreaga omenire incapabilă de a aprecia o durere de dinți s.a.m.d.

O cheamă Veronica şi a fost căsătorită de patru ori şi poate să-mi povestească încă vreo câteva secole cât de îndrăgostită a fost şi ce viața minunată de familie a avut, eu tot n-o cred. Probabil că a fost foarte frumoasă. Odată, s-a oferit să zboare să-mi aducă niște poze din tinerețe, i-am spus că n-am interese, n-am vrut să fie dezamăgită când vede poza şi n-o poate apuca. Copii n-a avut iar soţii sunt morți toți patru. Cred, deși n-o să recunoască niciodată, cred că ăsta-i motivul pentru care s-a ascuns în dărăpănătura asta, frica să nu-i întâlnească cumva pe toți patru deodată. Bătrână, bătrână, dar șmecheră...

Şi așa anii treceau ca zilele, ne obișnuiserăm așa de mult unul cu celălalt de parcă deja eram soţ şi soţie. Singurul lucru care ne deranja într-adevăr era tot aspectul ăsta de ruină al casei, toată mizeria şi praful din jur. Dacă o să credeți că o stafie n-are suflet şi că n-o interesează nimic, aflați că o stafie are numai suflet, așa că ne interesa mai totul. Deci trebuia acționat cumva ca această problemă să se rezolve. Dar cum ? Şi atunci am început să facem planuri.

Dintre toate vietățile, câinii  sunt foarte sensibili la undele pe care noi, stafiile, le emanăm, așa că, cu toate că nu ne pot vedea sau mirosi, simțul lor le spune că cineva este în apropiere, că le vrea binele sau nu. În consecință eu am început să frecventez parcul unde lumea îşi plimbă potăile, eu singur, frica ancestrală a Veronicăi de problemele matrimoniale n-au lăsat-o să iasă nici pană în pragul ușii.

Acum voi fi foarte scurt, cu toate că acțiunea a durat luni de zile, dar asta e doar o clipă în viața, dacă pot spune așa, a unei stafii. Am pus ochii pe o potaie a unei doamne pe a cărei frunte stătea scris mare: "caritate". Am ochit-o , era soția primarului, gata să se lupte cu toate mizeriile lumii. Când căţeluşul dumneaei s-a luat după mine dintr-un instinct necunoscut nici lui şi m-a urmat pană acasă, doamna, alergând ca o balenă transpirată, de sărea asfaltul, s-a luat după el alintându-l cu cele mai curioase cuvinte şi așa, a ajuns să intre în casa noastră. Eu si Veronica am tăcut chitic, lăsând imaginea casei şi mizeria ei să impregneze conștiința masivei doamne. Cert este că în câteva săptămâni au sosit un arhitect şi câţiva meseriași şi în alte câteva, casa s-a umplut de viață, de gălăgie de ciocane, ferestraie şi în final, casa noastră a devenit o minunată locuință care a fost preluată de oraș pentru a o folosi ca locuință pentru oaspeți. Asta înseamna că de două ori pe săptămână o fetișcană drăguţă ne făcea curățenie, punea flori, ce mai , casa se transformase într-un mic paradis. Paradis pentru noi şi pentru încă câţiva de la primărie, printre care şi primarul, care-şi conduceau musafirele la câteva săptămâni o data, pentru o întrevedere politică în doi, cu lumânări, șampanie şi muzică în surdină, dar asta nu numai că nu ne-a deranjat, ba chiar ne-a amuzat şi ne-a mai scos din monotonia zilei. Un fel de Kamasutra live, ca să zic aşa.

***

Casa cu stafii

  Inapoi la cuprins

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie

stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie stafie