"De fiecare dată când văd un adult pe bicicletă, nu mai sunt pesimist cu privire la destinul speciei umane."
(H.G.Wells)

Matilda

Dragii mei. Mă numesc Matilda. Născută Georgescu, căsătorită Popescu, căsătorită Ionescu, căsătorită Voiculescu, văduvă Voiculescu. Un prieten de-al meu, de acum câteva zeci de ani, avea o bicicletă pe care o poreclise Matilda. Ca pe mine. Pe bicicletă o calarea numai prietenul meu.

Când eram mică de tot, locuiam undeva într-un oraş mic din mijlocul ţării şi eram singurul copil. Al cui? Al mamei mele. Al tatălui meu nu, fiindcă m-am născut fără tată. Tata a folosit-o pe mama ca prietenul meu bicicleta şi pe urmă a lăsat-o singură. De fapt nu singură, a lăsat-o cu mine. În burtă.

Pe vremea aia nu-mi păsa de nimic, mă legănam în baia călduță de lichid amniotic şi dădeam în vis din picioare, dar nu mult după primul meu țipăt, lumea a devenit mai puțin plăcută. Întâi  m-au legat în cârpe de n-am putut nici să mă mișc, m-au ținut într-o cameră unde era prea cald şi prea multă gălăgie, mirosea a chimicale şi veșnic îşi băga câte cineva capul pe ușă şi se mira cât de frumoși suntem, adică eu şi colegii mei, mumiile alea legate şi purpurii la faţă de atâta țipat. Bine că n-am avut o oglindă la dispoziție la vremea aia, că aş fi fost probabil şocată până în ziua de azi.

Când am mai crescut puțin, așa pe la trei, patru anișori, stăteam când la mama, când la bunica. Bunica  nu prea era bunică, adică era destul de tânără fiindcă o făcuse pe mama când era eleva de liceu în penultima clasă, așa că ultima clasă a făcut-o la seral. Bunica lucra şi ea, ca şi mama, dar se aranjaseră să lucreze în ture, ca să aibă grijă de mine. Așa că la început nu prea eram în clar că cele două aveau vreo legătură una cu alta. Era ori una, ori cealaltă, pe urmă era ori una cu vreun nou unchi de-al meu ori cealaltă cu alt nou unchi de-al meu. Unchii se schimbau, mama şi bunica nu.

La școală am fost ultima. Soseam ultima, stăteam în ultima bancă, eram ultima la învăţătură. Cui îi păsa? Mie nu. Nu-mi păsa de mai nimic, nici de note, nici de colegi, nici cum arătam.    Mi-era egal.

Profesorii se săturaseră să mă tot certe, mă lăsau în pace, treceam clasele din mila lor, ziceau: „las-o săraca, n-are tata, vai de capul ei”.

Prin clasa a noua, multe nu s-au schimbat, soseam ultima, stăteam în ultima bancă, atâta doar că şi băieţii se îngrămădeau să stea în ultimele bănci. Asta mi-a dat de gândit şi, având în vedere că văzusem o droaie de filme, unul dintre temporarii mei unchi lucra la cinematograf, am început să mă uit în oglindă tot mai mult, întâi cu mirare , pe urmă cu curiozitate de parcă mă uitam la o persoană străină şi la sfârșit cu o oarecare admirație la ce vedeam. Nu era rău de  loc. Eram înăltuţă, picioare lungi, sânii ca în filme, părul negru… Negru şi ciufulit, ciorapii ieftini şi învârtiţi pe picioare, rochia plină de pete. Ce mai, trebuie să fii tâmpit să nu te gândești că dacă în halul ăsta se băteau băieţii să stea pe lângă mine în ultima bancă, dacă m-aş aranja un pic, ar migra şi profesorașii de la catedră acolo.

În clasa a zecea eram una dintre cele mai vânate fete din școală. Un pic de parfum, uniforma trasă o palmă mai sus de genunchi în direcția gâtului, bluza de la uniformă deschisă sus şi trasă un pic în jos în direcția genunchiului, un pic de rimel şi aerul de nepăsare suverană, turbau băieţii, se țineau după mine ca ogarii în călduri. La materiile unde predau bărbaţi, primeam chiar mai mult decât nota necesară de promovare, la profesoare trebuia să pun puțin umărul să trec.

În clasa a unsprezecea, bunica mi-a povestit pentru prima dată de ce nu am bunic, mama de ce nu am tătic. Am băgat la cap. Totuși nu eram așa de proastă.

Clasa a douăsprezecea n-am mai făcut-o. La ce ? Bacalaureatul tot nu l-aş fi luat până-i hăul. Pierdere de vreme. În loc de asta, l-am cunoscut pe Popescu. Taică-sau era profesor în oraș, băiatul era cu doi ani mai mare ca mine, student pe undeva. După trei luni eram doamna Popescu cea tânără, doamna Popescu cea bătrână, a devenit în trei luni cu douăzeci de ani și mai bătrână decât în ziua când ne-am căsătorit şi avea ochii roșii de plâns ziua şi noaptea. Nu înțeleg de ce. Fiu-său m-a folosit de bicicletă vreo câteva luni şi pe urmă s-a apucat de jucat cărţi, de băut, s-a lăsat de școală şi la urmă a băgat divorțul. Nu le-am făcut probleme, nu mai avea oricum nici un farmec, bani n-avea că-i pierdea la joc așa că am devenit din nou tânără şi liberă. Liberă. Liberă şi fără bani.

Câtva timp am încercat să muncesc. Spun am încercat, fiindcă m-am angajat ca secretară la CEC, mai bine zis la domnul Ionescu. Așa am ajuns doamna Ionescu. Domnul Ionescu era un biciclist mediocru dar un soț atent şi cu bani, ceea ce nu ar fi fost așa de rău. Mai rău a fost că voia de la mine niște chestii destul de anormale. Să gătesc de exemplu. Să-i calc cămăşile. Voia copii. Voia să mă găsească acasă de fiecare dată când venea el acasă. Am simțit că înnebunesc. Am rezistat câţiva anișori buni, trei  ani întregi, după care l-am părăsit. Când în sfârșit a priceput că n-o să mă mai întorc la el în veci, a vrut să divorțeze. Am fost de acord şi am primit o sumă frumușică de bani ca să dispar total din viața lui. Aş fi dispărut şi pe gratis dar asta n-a avut de unde să știe prostul.

Cu banii m-am înscris la o excursie în DDR cu autocarul prin OJT. Turul ţarii cum se spunea. În spatele meu doamna şi domnul Voiculescu. Ea casnică, el un grangure la o cooperativă meşteşugărească. Plin de bani şi de relații. La întoarcerea în ţară, făcusem  rocada: în faţa noastră doamna Voiculescu, toată plânsă. În spate noi doi.

Doamna Voiculescu şi-a reluat numele de fată, nu mai știu cum o cheamă şi nici nu mă interesează. Noua doamnă Voiculescu, adică eu, trăsese lozul câstigător. Domnul Voiculescu avea deja peste șaizeci de ani şi nu mai putea merge cu bicicleta decât cu totul sporadic şi atunci cu cauciucurile destul de dezumflate. Asta nu m-a deranjat de loc, aveam o casă mare şi frumoasă, haine, blănuri, auricale, el era mereu plecat în delegații. Din ultima s-a întors singur. Într-o dubă. În sicriu. A muncit prea mult săracul. Infarct.

Acum sunt văduvă şi, dacă nu mă scrântesc prea tare așa o să şi rămân. Cum s-ar spune, văduva veselă. N-o duc rău, nu că n-ar fi loc pentru mai bine, dar merge. Bunică-mea a murit şi ea, maică-mea stă cu ultimul meu unchi cu care se ceartă toată ziua. Cam asta-i.

 A voastră, Matilda.

***

Matilda

  Inapoi la cuprins

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta

bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta

bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta bicicleta